Satule de ceea ce indura, chiar si raurile se decid uneori ca ar fi timpul sa mai moara putin. E cazul Neajlovului.
In urma cu aproximativ 150 de ani, niste bulgari veniti dinspre Serbia, au poposit in drumul lor spre alta viata intr-o zona pe unde calatoreau negustorii greci, pe malul unui rau frumos.
„S-au asezat pe valea Neajlovului sa inopteze. Au mancat si au dus tuciurile de mamaliga in albia raului sa stea in apa toata noapte, pentru a putea fi mai usor curatate dimineata. In zori cand au scos tuciurile, acestea erau pline de peste. Atunci starostele a zis ca acolo trebuie sa ramana si au hotarat sa aseze vatra satului de-a lungul apei”, povestea strabunicul 100% bulgar al fetitei.
Pe malul Neajlovului intre Puntea de Greci si Cacova (numele a doua sate din Dambovita) se afla o poiana nespus de frumoasa.
„Cand eram copil si eram la sapa veneam sa beau apa de la Buduroi. Apa izvora din deal si dupa zece metri se varsa in rau. Era o binecuvantare sa ai apa proaspata in mijlocul campului la atatia kilometri de sat. Mai faceam si baie chiar daca ne era cam frica de lipitori. De altfel, chiar pe drumul din apropierea izvorului m-am nascut, era mai, vremea prasilei dintai, mai erau cativa ani pana sa inceapa razboiul”, spunea, la randulul lui, bunicul 100% roman al fetitei.
Scobari, crapi, carasi, mrene, cleni, obleti si alte natii uitate de pesti populau acest mic rau.
„Intr-o primavara, eram destul de mic, am ajuns pentru prima oara la Buduroi, cu tatal meu si fratele lui. Au prins peste, au „cules” scoici si am vazut pasari cum nu imi inchipuiam ca exista. Dupa cativa ani au inceput sa deverseze reziduri din canalele orasului iar pestii si pasarile au disparut. In ultimii ani orasul a cam murit industrial si raul a inceput sa se repopuleze”, rememora tatal fetitei( nu stiu cat % cetatean european).
Am mers kilometri de-a lungul albiei ca sa gasim si altceva decat namol. Langa poiana, la fel de frumoasa, unde candva au poposit bulgarii, raul inca mai are un pic de viata.
„Imi place aici, e frumos, chiar daca era mai altfel in povestile voastre. Trebuie sa mai venim „, a incheiat fetita. Raul inca nu a murit.
M-ai starnit .Frumoasa descriere despre locul vizitat de tine pe vremea…cand acolo abia mergeai prin perdeaua de libelule sa poti ajunge la ulcica de pamant ca sa bei apa din Buduroi.acolo unde am facut prima oara plaja,acolo unde trasam in maluri bare de pamant ca sa putem juca finala la polo intre baieti si fete.Ce bine ca nu ne-am intalnit atunci …nu aveam nici costum de baie si nici sandale…
nici eu nu aveam, nici costum, nici griji si nici prejudecati.
nici blog.
cred ca blogul imi lipsea cel mai tare in acea perioada.
la capatul stazii din mahalaua bucuresteana unde mi-am inceput perindarile prin lume, tot fara sandale si costum de baie, o garla verde si impodobita cu matasea broastei, e una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei. iar cand garla se revarsa, noi alergam desculti prin namolul moale si lipicios, construiam cetati care se naruiau inghitite de apa si ne leganam in salcii. ce parfum are copilaria, ce aroma!
frumoasa poveste, dede. starneste nostalgii.
sorry pentru virgula proasta. era de emotie . 🙂
e bine ca din cand in cand mai simtim in nari acest parfum.
da, dedes, aveti cu totii dreptate.
si bunicii fetitei, si tatal maidanez si fetita si (mai ales) old madre. desigur si verbiaj si zuzeta si, poate, chiar si eu! 🙂 copilaria are, intr-adevar un parfum greu, unic, de neuitat.
„tatal maidanez”?
asta banuiesc ca e o injuratura, ca a compliment nu seamana.
e de la procente bre! of, of…