O crimă

Sper ca după 25 de ani orice crimă se prescrie. Vreau să mă autodenunţ. Totul s-a petrecut în iunie 1983 la scurt timp după serbarea de final de an. Cred că acela a fost cel mai prost  început de vacanţă pe care l-am avut. Ce poate face un copil care tocmai a terminat clasa a 3-a, astfel încât să-şi piardă liniştea? Poate multe şi eu am căzut în păcat. Invariabil, în ultima zi de şcoală studiam manualele pentru anul viitor, să ştiu cum stă duşmanul în teren. Acelaşi lucru l-am făcut şi atunci, parcă mă şi văd răsfoind cărţile. Eram singur în cameră, era iunie, seară,  cald, toată lumea stătea prin curte iar eu nu aveam, încă, nicio grijă. Totul a început când am pus mâna pe cartea de istorie. Am deschis-o şi de pe prima pagină mi-a zâmbit Ceauşescu cu o mustaţă subţire făcută cu un creion chimic. Într-un moment de inconştienţă pun mâna pe primul pix care încerca să evadeze din ghiozdan şi rapid îl împodobesc cu o barbă creţă şi nişte ochelari cu rame groase. Am vrut să îmbunătăţesc portretul. La final îmi admir opera şi simt că îngheţ de spaimă. Dacă vede cineva asta? Dacă voi fi “spus”? Într-un singur minut mă şi văd la şcoala de corecţie, de altfel era destul de aproape de casa mea, ne despărţea un singur câmp, clădirea împrejmuită de un gard sănătos de sârmă ghimpată reprezenta marea spaimă a tuturor copiilor din zonă.
Dornic să tai răul de la radăcină am rupt rapid fotografia, am făcut-o ghemotoc şi am ascuns-o în sobă.   Pentru un moment am revenit la o respiraţie normală. Imediat mi-am dat seama că oricine poate observa că eu nu mai am poza în carte. Am luat cartea, am fugit în bucătarie şi am ascuns-o sub frigiderul Fram. Eram lac de transpiraţie şi aproape îmi doream să nu mă fi născut. Când fratele mai mare mi-a cerut cărţile să le vadă şi el, în aceeaşi seară, am crezut că fac infarct. Am minţit, poate pentru prima oară, şi i-am spus că nu mi-au dat şi o istorie. Minciună grea şi prost ticluită având în vedere că ambii părinţi lucrau la şcoala unde învăţam. A doua zi, după o noapte grea, i-am spus mamei că am uitat cartea în bancă iar tatălui că am pierdut-o la fotbal. Situaţia a fost rezolvată rapid, am primit o carte nouă fără ca cineva să dea prea mare  importanţă incidentului, chiar dacă nu prea aveam obiceiul să pierd ceva.
 Totuşi ce făceam cu mortul? La două zile după eveniment m-am sculat la 5 dimineaţa. Am recuperat ghemotocul din sobă, cartea de sub Fram şi am mers cu ele în garaj să le dau foc. Cu greu am găsit o cutie de chibrituri, în cele din urmă am reuşit să fac un foculeţ bun unde am ars Istoria României  şi fotografia preşedintelui. Faptul că mi-am manifestat calităţile de Nero între două butoaie pline cu motorină  nu a mai avut nici o importanţă. Cu toate dovezile distruse am continuat să am momente de panică în vara aceea. Aveam 10 ani şi mă temeam să nu îmi petrec restul vieţii la casa de corecţie, mai ales că eram convins că meritam pedeapsa.