Într-o perioadă în care gust cu lingura mare din zeama amară a maturităţii, la primele ore ale unei dimineţi de 13 mi-a intrat în casă o bucăţică din copilărie. Chiar dacă nu mă omor după marii strategi de la Adevărul, faptul că mi-au înlesnit reîntâlnirea cu Jules Verne îi spală în ochii mei de multe păcate. Aproape toată colecţia publicată în urmă cu 30 de ani se află în casa părinţilor, dar niciodată nu am îndrăznit să dizloc volumele din acel loc pentru a nu rupe ceva din magia perioadei în care le citeam cu maximă satisfacţie. Culmea, vremurile sunt cam aceleaşi cenuşii şi îmbibate de sărăcie, marea schimbare este dată de faptul că acum eu mă aflu la timona familiei şi nu mă dovedesc a fi cel mai iscusit marinar. De fapt e un defect ereditar, nu ştim cum să navigăm în ape tulburi.
Nici o întâlnire plăcută nu trebuie să nu fie mânjită cu puţin dezgust. Pensionari care nu cred că au mai citit ceva de cel puţin 30 de ani(dacă or fi citit ceva în viaţa lor) defilau cu câte 5-6 volume, „să fie acolo dacă tot sunt la 1,2 lei bucata”.
Din pacate cand ma gandesc la marinari, capitani de vas, orice are legatura cu navigatul si e om, prototipul din fata ochilor mei este: cocarjat, 1,7 m, 2 ochi fugiti pe unde au apucat(in fiecare zi alta directie), fosta chelie cu plete-in prezent chelie ‘ la vedere’ iar zgomotul care ii iese din gura: ‘ha, ha, ha…gao….lor!’
Fii mai bland cu tine :):)
domnule cinghiz,
deci te-ai sculat cu noaptea-n cap…
*ala nu e genul de marinar din povestile mele. cel mult pirat- expiart.
*m-am trezit maestre, un mic efort pe altarul copilariei.
Tot marinărească, de data asta pe pământ românesc, e aia cu „Toate pânzele sus!” 🙂
Pe vremea aia mai veche, cărţile lui J.V. erau printre puţinele care aveau copertă cartonată…