Ca ninge cred că aţi aflat şi singuri. Că nimeni nu dă zăpada de pe trotuare, nu e cazul să vă mai spun. Potecuţa de un lat de picior este la putere. Cum astăzi la primele ore am avut mai multe drumuri de făcut, am aflat cum stă treaba cu democraţia potecii. M-am intersectat şi am şi ajuns faţă în faţă cu peste 20 de persoane, mai tinere sau mai vârstnice. În ciuda amabilităţii mele, de fiecare dată am făcut un pas în lateral, pentru a putea să trecem onorabil pe puntea suspinelor, nici unul dintre compatrioţi nu mi-a răspuns la fel, apreciind probabil că este doar datoria mea să mă afund în zăpadă, augustele lor persoane având prin naştere dreptul la potecă.
Cum mi-am dat seama că trăiesc într-un oraş populat în mare măsură cu nesimţiţi de toate vârstele, am decis să pun mâna pe lopată. Nu să le dau în cap ci să lărgesc poteca. Nu doresc să calc pe urmele lor.
Dreptul la potecă se capătă punând mâna pe lopată. Şi asta lasă urme în zăpadă, băi nesimţiţilor! Eu aşa le-aş fi spus. Fireşte, senină, zâmbitoare, cu lopata în mână. Gata să ripostez. Adică, gata să-i iau cu lopata, vorba aia…
Am ripostat in tacere.
pozitia este un pic nefireasca, domn dedes,
nu si poteca care a aparut in urma dumitale 🙂