Când bruma se apucă se facă promo pentru iarna ce va să vină, mă loveşte brusc pofta să bag mâna adânc în raftul cu poezie şi să înghit felii mari de versuri bătrâne unse cu ţuici mici, proaspăt născute, sau ceaiuri moderate în toate, în funcţie de dispoziţiunea personală şi de orele arătate de ceasul care încă îmi mai bate orele exact când trebuie.
Filozoful Blagomirea
de Ion Luca Caragiale
Filozoful Blagomirea ţine-n mână adevărul,
Şi de-aceea se munceşte a seca tot călimărul
Şi-a schimba cerneala neagră într-un foc aprins de fraze,
Care-n veci de veci să deie întunericului raze
Şi să lumineze mintea robilor şi celor şchiopi,
Osândiţi să rătăcească sau mereu să dea în gropi.
Cât mult bine poate face cu-un nimica Blagomirea!
Dac-ar şti ce o aşteaptă, negreşit că omenirea
Ar veni la Blagomirea implorându-i să consume,
În hârtie şi cerneală, cât de mult, oricâte sume.
Numai să-i arate-ntregul adevăr adevărat,
După care pân-acuma ea-n deşert a alergat.
Făr-această rugăminte, Blagomirea-ntr-una scrise,
Până când – vai, ţării noastre! – ochii-i pe vecie-nchise…
Multe-s operele sale, cam vreo sută de volume
Despre legile eterne şi stăpâne peste lume,
Dar cuprinsul lor e simplu: Blagomirea s-a muncit
Ca să spuie “Tot e totul” şi sărmanul a murit…
ce tot spui tu acolo, dedes, in prefaţă??? 😛
de tuici, de ceaiuri sau de poezie?
ok. imi esti dator o tuica batrina cu eticheta personalizata. ca pe vremuri, batrine!
poti sa consideri livrarea facuta, esti pe lista mea. maine plec sa ma ocup de colectia acestei toamne .
drum (ne)bun si lectura multa, intre paharele!