Triptic banal

Triptic banal

de Ion Minulescu

Prin curtea pavată cu plăci de bazalt
Răsună grăbiţii pantofii de atlaz,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad,
Ce cad din înaltul şi negrul pervaz,
Ce cad din pervazul patrat şi înalt
Pe plăcile negre şi verzi de bazalt.
Sunt singur…
Odaia-mi cu albii pereţi
Îmi pare enorma cutie de brad
În care nebunul dresor de sticleţi
Şi-a-nchis favoritul…
Şi paşii grăbiţi
Răsună prin curtea cu plăci de bazalt,
Răsună grăbiţii pantofii de atlaz
Pe plăcile negre şi verzi de bazalt,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad
Şi cântă prin cutrea cu plăci de bazalt
La fel cu-aripaţii nebuni cântăreţi.
Şi alba-mi cutie enormă de brad
Se clatină parcă de-atâtea cântări…
Ascult cum se urcă pantofii pe scări,
Se urcă spre mine –
Alesul sunt eu –
Şi paşii se urcă,
Se urcă mereu
Spre cel din odaia cu albii pereţi!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi nu mai sunt singur,
Şi nu mai sunt eu.
II
Plouă…
Pe trotuarul negru felinarul desenează
O enormă violetă –
Violetă ca umbrela japoneză ce-ncadrează
Chipul ei oval şi palid
De nocturnă cochetă
Magdalenă
Plouă…
Pe trotuarul negru paşii ei se-ncrucişează
Cu grăbiţii paşi ai celor ce-o privesc
Şi-apoi dispar.
Şi tăcuta Magdalenă
Se strecoară ca noroiul
Ce dispare în canalul deschis larg lângă trotuar!
N-are vreme s-o-nsoţească nimeni,
Nimeni n-are vreme
S-o mai cheme…
Plouă, plouă…
Şi trotuarul ud sclipeşte printre case.
Ca o candelă aprinsă
La icoana Magdalenei păcătoase.
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .
Nu ştiu cine eşti
Şi ni ştiu cine sunt –
Atât mai bine.
Hai cu mine…
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne
cu dinţii
Ca felinele,
Şi-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefăcându-ne-ntr-un bloc –
Bloc de carne şi de foc,
Plămădit de draci
Şi-nchis
Pe vecie în infernul unei nopţi de Valpurgis.
III
N-ai fost cea dintâi,
Eşti însă cea din urmă –
Şi-i destul
Pentru-amanta celui care poate totul – tot ce vrea…
Am vroit să fii a mea ;
Şi ai fost.
Cât timp?
Atâta cât am vrut…
Şi-azi dacă pleci,
E că vreau să-şi plimbe urma pe obrajii-ţi albi şi reci
Dinţii celor care-aşteaptă,
Dinţii celor care muşcă
Şi distrug cu lăcomia tigrilor închişi în cuşcă…
Du-te…
Strada te aşteaptă, îţi surâde şi te cheamă,
Strada-ţi zice: Vino,
Uită ce-ai fost ieri, căci azi eşti alta,
Uită tot ce laşi în urmă
Şi te-ndreaptă fără teamă
Spre surorile-ţi de mâine, ce tronează pe înalta
Piramidă-nfiptă-n centrul marelui oraş…
Priveşte
Cum te-aşteaptă-n colţul străzii precupeţii de senzaţii!
Câţi sunt?
Unul, doi, o sută?…
Nu… sunt mii, şi gloata creşte
Ca tumultul de ovaţii…
Cea dintâi a fost uitată,
Cea din urmă-i aşteaptă,
Şi aşteptarea îi excită…
Palidă sărbătorită,
Fii de-acuma deci a lor,
Fii de-acuma-nvingătoarea
Şi învinsa tuturor.

TRIPTIC BANAL