Doina sau Bear Grylls e mic copil

Curiozitatea a omorât mulţi urşi şi cred că şi mai mulţi oameni. Curios din fire şi iubitor de fotbal, proaspăt revenit pe meleagurile primitoare ale cartierului bucureştean Rahova, m-am gândit că nu ar strica, dacă tot sunt în zonă, să văd în ce şi-a băgat banii fostul fotbalist Gică Popescu. Din două întrebări bine plasate am aflat cam pe unde este poziţionat bazarul Doldora. Cum în piaţa Rahova toţi vânzătorii de ţigări netimbrate se hotărâseră să mă întrebe dacă nu vreau să cumpăr Doina la 7 lei pachetul, piciorul stâng s-a decis să scurteze drumul către celebra stradă Pucheni, prin spatele pieţei. Precizare: la mine toate organele şi membrele au totală  libertate de decizie, de aceea eu ca întreg nu mă simt răspunzător pentru faptele unui membru, mai mare sau mai mic, şi nici nu accept să fiu tras la răspundere din cauza lor. Revenind, stângul m-a aruncat în plină aventură. După 23 de paşi m-am pomenit în plin ghetou, înconjurat de blocuri fără balcoane  de o urâţenie perfectă. M-am bucurat să le redescoper. Instantaneu m-am gândit la cum voi reveni la civilizaţie echipat doar în chiloţi.

(Exista posibilitatea să rămân şi fără aceştia, dar în acest caz lucrurile erau mult mai simple şi cum nu îmi place să mă laud prezint ambele variante cu mine gol: ori mă răpea o trupă de umor ca sursă de inspiraţie, ori deveneam victima unui grup de nimfomane.)

Cum era evident că nu făceam parte din decor, ochi iscoditori au început să îmi pună  tot felul de întrebări. O gură flămândă mă scoală de pe gânduri şi mă întreabă sec dacă nu sunt interesat de nişte ţigări Doina. Pe fundal o tigaie sfârâia oda sărăciei.  Reacţionez repede şi spun că da,  dar că acum nu am la mine decât 6 lei, şi să-mi dea un pachet că revin într-o oră să mai iau două cartuşe. Nu am fumat niciodată şi nici nu intenţionez să o fac, dar o ţigare la vremea ei poate fi salvatoare. Extrag cu degete de pianist fix 6 lei din străfundul buzunarelor şi afacerea se încheie instantaneu. Deja mă simt vinovat că am păgubit statul- sper să îmi treacă, dar din acest moment pachetul de ţigări pe care îl ţin mândru în mână îmi serveşte de paşaport. Răspunde singur la toate întrebările, oamenii îşi justifică prezenţa mea în zonă. Îmi mai plimb puţin privirea pe feţele băştinaşilor şi mai că aş jura că sunt în regiunea Kaşmir, la graniţa dintre India şi Pakistan. Simt nevoia de puţin alb şi mă uit la sufletul meu pur şi inocent. Lumina e prea puternică, îmi pun ochelarii de soare.

Doldora lui Popescu e doldora de nimic, şi cum este evident că e ziua mea norocoasă mă decid să dau o fugă şi prin complexul Nicky Scorpion, de această dată apucând-o pe cărările largi, bătute de oameni de toate culorile. Aflu rapid care sunt afacerile sezonului , „teneşi pentru şcolari, că copii e mici şi creşte şi nu mai ia nimeni pantofi de piele” şi „şosetele fără aţă la vârf, că ţin mai mult şi nici nu roade”. Forţez un suc la cârciuma Big Grill, unde speram să mai aud niscai poveşti, dar sunt informat că în local setea se stinge cu bere la halbă, la 1,5 lei bucata. Spre ieşire aflu că şi un leu reprezintă un preţ mult prea mare când e vorba de un pămătuf pentru bărbierit şi că Petre Roman a fost cel mai bun prim-ministru român.

În final trebuie să fac o precizare, am locuit vreme de 7 ani la doar un kilometru de Piaţa Rahova aşa că nu m-am simţit nicio clipă ca Bear Grylls la Discovery.