Firma de telefonie mobilă la care sunt abonat mă iubeşte. E clar, altfel nu m-ar suna la fiecare două săptămâni să-mi facă un cadou extraordinar, stick de net la 10 euro pe lună. Onest, refuz cadoul de fiecare dată, băgând la înaintare faptul că am un astfel de instrument de la RCS, gratis.
Până acum am vorbit doar cu domnişoare, cu glasuri suave, de care mi se rupe inima când încerc să le refuz politicos. Ultima dată m-a sunat un tânăr impetuos, cu o voce puţin mai dogită decât a lui Grigore Cartianu, cu o intonaţie de finlandez, care părea proaspăt coborât de pe tractor. În primă fază am încercat să mă dau spiritual, atunci când mi-a spus că el ştie sigur că RCS-ul funcţionează doar în oraş. „Pentru mine e perfect, de 20 de ani nu am mai ieşit din Bucureşti”. Cum discuţia continua şi având sentimentul că tânărul e de undeva de la ţară, am decis că nu ar fi rău să-i cânt în strună şi să-i ascult povestea până la capăt. Ducând amabilitatea la limită îi spun ca nu sunt foarte decis, dar că aş fi dispus să-l contactez când îmi vine mintea la cap. Imediat îmi dictează numărul de telefon. Îi mulţumesc şi încerc să-i spun „la revedere”. Eroare, amabilitatea nu trebuie să rămână nepedepsită. Imediat tânărul mă verifică şi-mi cere să-i repet numărul, să se convingă că am fost capabil să-l notez corect. Cum nu scrisesem nimic, nu aveam ce să repet, moment în care tânărul se supără rău pe mine, şi pe un ton care nu mai lasa loc de păcăleli, îmi repetă numărul şi mă şi întreabă dacă acum l-am scris bine. Cu bunăvoinţa în vine, închid telefonul, cu regretul că sunt incabail să refuz un cadou oferit pe banii mei.
