Cramponarea de idei, teorii, păreri proprii este probabil un atribut al înaintării în vărstă. Cum mai mereu am fost cel mai bun exemplu pentru mine, m-am convins, din nou, de un lucru pe propria piele… pînă la piele. Pe o ploaie demnă de un cântec al lui Alifantis interpretat de Seling, în ziua de Sfântul Nicolae, am decis să am o controversă teologică, pe o anume temă, cu o doamnă, pe care nu o cunoşteam, dar care m-a abordat, insistând să-mi ofere un pliant care mă invita să mă alătur „Martorilor lui Iehova”. Ud fleaşcă am încercat un exerciţiu exact cu cine nu trebuia. I-am propus doamnei să îşi păstreze câteva minute ideile în guşă şi să îmi permită să mă lase să încerc să o convertesc eu la religia mea. Răspunsul ei m-a lămurit pe deplin :”Domnule, dar nu ai ceva mai bun de făcut pe ploaia asta?”.
PS
Cu doar o săptămână în urmă, într-o discuţie amicală, purtată pe aripi de gogonele murate şi pe spinări tinere de fetească albă (grea combinaţie, aproape m-a răpus) am încercat să conving pe cineva, nu cu mult mai tânăr, că serialul în care jucăm şi care se numeşte viaţa are şi o continuare după ce aparent se trage cortina de final. Am primit un alt răspuns bun: „Să mă aştepţi acolo!”.
