Cuvântul olimpiadă a reprezentat una din spaimele copilăriei. Când îl auzeam ştiam sigur că mă aşteaptă foarte multă muncă.
Olimpiada de Matematică, Olimpiada de Limba şi Literatura Română, Olimpiada de Istorie, Olimpiada de Chimie, erau câteva din olimpiadele care îmi provocau dureri de cap şi pe care cu greu le puteam ocoli. Şcoala era clădită pe alte baze, relaţia elev – profesor era cu totul alta, aşa că la nivelul meu nu se putea vorbi de non-combat sau de boicot, indiferent de sentimentele care mă animau vizavi de anumite materii de studiu.
În 1980 am primit o insignă, un ursuleţ drăguţ, simbolul Jocurilor Olimpice de la Moscova şi am aflat că există şi o altfel de olimpiadă. Patru ani mai târziu, când ţara noastră a spart blocada blocului comunist şi a participat, cu un succes greu de egalat în următoarea sută de ani, la JO de la Los Angeles, mi-am dat seama că olimpiada poate însemna un imens prilej de bucurie şi mândrie. Cu timpul numărul olimpiadelor la care trebuia să particip s-a redus constant, acum fiind înscris, din oficiu, la olimpiada vieţii, din păcate şi satisfacţiile oferite de delegaţiile noastre la diversele ediţii ale JO au devenit tot mai puţine.Acum ne aflăm în faţa unei noi ediţii a acestei imense competiţii şi avem tot dreptul să sperăm, e gratis, şi posibilitatea să uităm, pentru câteva zile, de rate, referendumuri, dobânzi, sărăcie, demagogie. Nu ştiu câte medalii vom câştiga (îmi place formularea, sportivii muncesc individual, dar medaliile sunt ale tuturor) important este că, încă, putem să participăm, fie şi afectiv.
Mai multe despre JO voi povesti AICI.
