Ca tot patriotul microbist am intrat în febra meciului cu prietenii maghiari. Cum concediul l-am petrecut în mijlocul lor, dar în ţara noastră, parcă nu mă mai ambalez, la rece, ca altă dată. Ei oameni, noi oameni şi mă opresc cu comparaţiile aici, pentru că nu e cazul să le dăm apă la moară, chiar dacă uneori par destul de înţelegători. Spre exemplu în Sovata noastră locuită de ei, am ocupat locul de parcare al unui maghiar. Omul m-a găsit lângă maşina şi m-a informat că locul este al lui de ani de zile. I-am replicat senin că atunci când am sosit nu era nicio maşină pe el, aşa că l-am ocupat şi este locul meu. Contrariat, dar calm, m-a întrebat dacă eu chiar consider că este corect ceea ce spun. Româneşte, i-am răspuns cu o întrebare: „Dar ţie?”. „Normal că nu!”. Am căzut de acord că aşa e şi i-am zis că îi voi elibera locul imediat doar să mă mai asculte un minut. La marginea bordurii am virat spre istoria orală, folosită ca minge de ping-pong între noi şi ei, şi i-am reamintit că sute de ani maghiarii au susţinut că atunci când au descălecat în Transilvania locul de parcare al cailor era cam gol şi ei s-au aşezat omeneşte. Faptul că ulterior au apărut nişte unii care susţineau că le-au cam ocupat terenurile nu a mai contat. Civilizat i-am spus că eu mă retrag din cei 6 metri pătraţi pe care îi revendică lansându-i o ultimă întrebare: ” voi când?”.
