.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
(de Dumitru Popescu)
Cântec de leagăn au îngânat pe harfa codrilor
În veacuri materne-nlăcrimate.
Din braţul arborilor răstigniţi
Cioplit-am noduros toiag în pribegia lungă spre dreptate…
Doineam încet în umbra lunii ieşită noaptea la păscut,
Veghind izvorul somnoros al timpului abia născut.
Din lacurile noastre veneau turmele stelelor să bea,
Cu pieptul săgetat zânele despletite îşi răsturnau în undă luntrea.
Şopteau cavalele cu patima aprinsă înăbuşită ,
Înfiorată moartea îşi punea năframă albă peste năframa ei cernită.
În aburul suflării de salcâm fecioarele jurau Credinţii,
Bărbaţii beau cu ciutura amărăciunii şi dumicau prescura biruinţii.
Drumul se lepăda de colb în sihăstrie înspre soare
Şi sufletul ardea curat ca sâmburile flăcării de lumânare.
Când uraganele s-au năpustit n-au luat decât ţărână,
Pământul tot e împânzit cu rădăcina noastră răsucită şi bătrână.
Puhoaiele-n copite spulberară sămânţa vie
Cu mâinile încleştate pe coarnele de plug am îngropat-o iar în glie.
Lanţul pe care ni l-au prins de mâni şi de picioare
A putrezit pe oasele noastre făcute dintr-un fier mai tare.
