Precizarea de la final o fac la start: îmi face placere să-l citesc pe Mihail Sadoveanu. O altă precizare, eu cred că totul se plăteşte mai devreme sau mai târziu, mai ales foamea de bani.
Pe mai multe site-uri a apărut o ştire legată de opera scriitorului mai sus menţionat. Citez de pe rtv.net: „Cărţile lui Mihail Sadoveanu au dispărut din librării. Dan Herford, strănepotul scriitorului, a câştigat în instanţă drepturile de autor pentru operele unchiului său şi cere sume foarte mari editurilor pentru publicarea acestora.(…)De trei ani, nici o editură nu l-a mai publicat pe Sadoveanu. Au existat nişte litigii cu un urmaş care are drepturile de autor şi nimeni nu se mai bagă într-un conflict cu acesta”.
Cu mai multe zile în urmă am citit un interviu cu scriitorul Dinu Săraru, în revista Clipa, în care acesta povestea un episod legat de felul cum l-a cunoscut pe Sadoveanu. Săraru relata episodul cu admiraţie, mie personal mi-a displăcut profund atitudinea „titanului”:
„Trebuie să vă spun că prima lecție despre respectarea dreptului de autor și despre plata creației mi-a dat-o Sadoveanu. Ei bine, m-am dus cu Eliza Vasilescu, era toamnă, ploua mărunt, pe jos, de la Radio până în strada Pitar Moș, unde stătea Sadoveanu, care era atunci vicepreședinte al Marii Adunări Naționale. Nu știu cui aparținuse palatul ăla, dar acolo stătea el!…După ce am vorbit la telefon cu Mitru, care era cumnatul lui și era un fel de secretar personal, ne-a spus să venim. Și am plecat pe jos. Ne-a cam udat ploaia aia măruntă, sâcâitoare, de toamnă. Urâtă era ziua aceea, foarte urâtă, și am ajuns acolo, am sunat la ușă și am intrat. Ne-a poftit o fată, o subretă, într-un hol mare în care erau multe fotolii imense, cu huse galbene pe ele, dintr-un in sau așa ceva, foarte frumos. Și era cald și bine și noi rebegiți de ploaia măruntă… Și am tot stat și nu mai venea maestrul, nu mai venea nimeni, domnule! A trecut o jumătate de oră, au trecut trei sferturi de oră, a mai trecut o oră… Și ne-am tot foit, că nici nu îndrăzneam să ne așezăm ca omul, ci doar rezemați de spătarele lor, agățați pe brațele fotoliilor (…)Nimeni! Eram niște copii amărâți, eu aveam 20 de ani, cam așa ceva, și am tot stat eu așa, m-am balansat de pe un picior pe altul… Ea era, săraca, și firavă, și subțire, în sfârșit, au început să scârție niște scări, care veneau de sus în hol și a apărut întâi Mitru, dar din altă parte, nu de pe scări, iar apoi Sadoveanu, care avea pe el un fel de pelerină ecosez de casă, ca un pled, ceva moale, care curgea pe umerii săi mari de tot. Noi ne-am mai fi ridicat o dată în picioare, deși rămăsesem tot timpul în picioare, ca să… Am zis amândoi: „Bună ziua”, dar Sadoveanu nu ne-a răspuns, nici n-a dat mâna cu noi, numai Mitru a dat mâna cu noi; el a rămas așa, ca un sfinx uriaș. Mitru ne-a spus: „Maestrul își cere iertare că am avut o întâmplare nenorocită!” Și Sadoveanu a zis de sus de tot, de la înălțimea lui, privind peste noi: “S-o perdut cânele!” Și noi: „Cum s-a pierdut câinele?” Se pierduse câinele, un cocker de vânătoare al maestrului, dispăruse de dimineață și nu-l găsiseră până atunci! Casa era mare. L-au căutat peste tot, până s-a dus maestrul – ne-a dumirit Mitru – , în baie, că avea ca la palat, baia îngropată. Atunci am aflat și eu că există băi îngropate și câinele se aruncase în apă, era cocker, și făcea cuminte baie, apa era caldă, și ăștia l-au căutat peste tot și nu-l găseau; și până atunci Sadoveanu n-a mai coborât la noi, până nu au găsit „cânele”. „S-o perdut cânele!”. Și el a zâmbit la povestea, la explicația asta a lui Mitru, dar zâmbea tot de sus și tot peste noi. Avea un zâmbet așa, tivit, cu niște buze subțiri, și blând și cu ochii ăia mici, albaștri, și cu părul ăla tăiat pătrat pe fruntea sa mare, era…Eu am îndrăznit să zic și eu ceva și am spus că e un timp foarte urât. Și atunci, Sadoveanu a zis, privind tot peste noi, că” timpul e tot timpul frumos, și când plouă, și când e soare, și când ninge, și când fulgeră, timpul e frumos mereu… Și mi-am dat seama că am greșit ceva. Și am înghețat. Și s-a lăsat o liniște din care parcă noi am fi dispărut, nu mai eram acolo…Domnule, ne era frică și să respirăm, pe cuvântul meu de onoare. Apoi am vorbit iar, eu, în numele delegației pe care o formam cu Eliza, că vrem să începem seria aceasta cu mari personalități, da, și vrem să începem cu maestrul Sadoveanu, care să citească și din Eminescu, și din opera dânsului. Și a zis: „Da!”, însă tot Mitru. „Sigur că da! Suntem de acord, venim, uite venim, putem veni începând de mâine, de la ora 11.00. Venim la Radio și citește, în fiecare zi, 15 minute! Dar mâine ar putea să citească încă 15 minute, adică 30, și va citi din Eminescu și din Divanul persian. „Bine, vă mulțumim!”, nu știu ce… „Bună ziua”, „Bună ziua”. Și Mitru ne-a spus că „un calup de lectură, de 15 minute, presupune 1.500 de lei!”Eu aveam 480 de lei leafă pe lună și el în 15 minute lua de trei ori leafa mea! Când l-am auzit pe Mitru, mi s-au înfundat și urechile aflând cât ne costă și, mai ales, gândindu-mă cum o să le spunem noi la ăia de la Radio, lui David și lui Niculescu Chinezu, directorul economic, că Sadoveanu cere 1.500 de lei în fiecare zi!? Deci, 3.000 de lei pe două lecturi.
Și a doua zi a venit, domnule, cu o pelerină neagră, mare, cu o pălărie mare, tot neagră, că la el totul era măreț, cu Mitru, cumnatul lui, care-l păzea ca un bodyguard. Am mers în studioul de concerte din vechea „Sală Radio”, a intrat acolo și atunci a citit Sara pe deal – pe care acum o știe toată țara și care nu mai știe de cine e scrisă Sara pe deal, de Sadoveanu, care citește genial, sau de Eminescu?! – și nu mai știu ce poezie și un fragment din Divanul persian. Am stat, l-am păzit, a ieșit, i-a pus Mitru pelerina pe umăr. Domnule, n-a dat „Bună ziua” la nimeni; n-a răspuns la „Bună ziua”, n-a vorbit cu nimeni, în cabină a așteptat să-i spună cineva „Puteți să începeți!”, dar îi spunea asta Mitru, fiindcă fata de la magnetofon îi spunea lui Mitru că poate să înceapă. Nu vorbea cu noi, noi nu existam decât prin intermediar. Domnule, făcea liniște în jurul lui, pe cuvântul meu de onoare, în muțenia asta a lui, făcea liniște. A ieșit în holul mare, de astăzi, de la Radio, din clădirea nouă. În hol, s-a oprit și a rămas așa nemișcat, și noi n-am înțeles despre ce e vorba, și el a zis, de acolo, de sus, privind peste noi de la înălțimea lui, nici nu puteai ști unde se uită, pe cine vedea el, în orice caz, nu pe noi care eram jos, la picioarele lui, privind spre buzele lui subțiri care abia se mișcau: „Remunerația după buget!” Și Mitru ne-a tradus: „Maestrul vrea să-i aduceți banii!”
Da, dar noi nu eram pregătiți să-i dăm banii atunci. Și țin minte că am rupt-o la fugă, pe scări, șase etaje, deși era lift; n-am mai avut răbdare să-l aștept și m-am dus la etajul șase, i-am spus lui David că „Maestrul e jos și cere banii”. A luat-o și David la fugă, s-a dus la etajul șapte unde era Niculescu Chinezu, directorul economic, a luat-o și ăsta la fugă, și apoi, după ce au scos banii, și ei erau atât de speriați, au coborât șapte etaje, tot pe scări, cu banii într-un plic. Domnule, de unde i-or fi scos, așa de repede, nici acum nu știu!? I-au dat banii lui Mitru și Sadoveanu a zâmbit așa, vag, și a mai zis încă o dată „Renumerația după buget!” și a coborât pe scări, și noi, cu David Naftuli în frunte, nu mai terminam de căciulit: „Să trăiți, vă mulțumesc!”, dar Sadoveanu urcase în mașină și ăștia încă se mai aplecau. Mi-am dat seama, domnule, ce înseamnă să ai conștiința propriei tale valori! Nici n-a vorbit cu noi, nici n-a dat mâna cu noi…”
