Amabilitate

Mereu mi-a fost teama de oamenii amabili. Nu susţin că în spatele oricărui gest amabil se ascunde un anume tip de interes, dar statisticile personale, ţinute cu rigoare îndoielnică, mi-au demonstrat că adeseori amabilitatea este o armă periculoasă, cu multiple tăişuri, care te rănesc când îţi e lumea mai dragă.

Nu e cazul să teoretizăm mai mult decât trebuie, mai ales că ne aflăm pe un teritoriu unde faptele simple de viaţă  sunt prinţese. Noiembrie, soare, suficient de frig încât să prinzi roşeaţă în obraji, pe stradă se întâlnesc un domn la apus şi o domnişoară la răsărit. Domnul păstra încă amintirile unei virilităţi pierdute de curând, domnişoara era plină de promisiunile unei vieţi sentimentale bogate. Domnişoara întreabă de o adresă, ceva legat de Ministerul Educaţiei, domnul se topeşte doar la auzul primelor vocale agăţate bine de nişte consoane mai delicate decât prevedea legea şi începe să ofere un şuvoi de amănunte legate de cel mai scurt drum spre clădirea cu pricina. Cum cuvintele nu mai păreau de ajuns, domnul începe să gesticuleze şi tocmai când arăta cam cât de largă e următoarea stradă îi aplică un dos de palmă peste gură domnişoarei. Un dos de palmă de o vigoare nebănuită, dovadă au stat  câteva picături de sânge prelinse din buzele delicate.  Cum asistasem la toată scena am înţeles ce trebuia să înţeleg, nici vorbă de violenţă, ci doar prea multă amabilitate, aşa că nu am intervenit, era inutil, domnişoara părea sătulă de tipi binevoitori.