Bătrânul şi ceasul

Un bătrân prost îmbrăcat pe un vânt autentic de noiembrie, eşuat la marginea unui trotuar, reuşeşte să mă emoţioneze fără să fie nevoie de alte ingrediente. Când bătrânul (chestia cu seniorii îmi pare o amăgire nedemnă) mai încearcă să vândă şi o vechitură în speranţa că va căpăta câţiva bănuţi , nodul în gât spune prezent iar lacrimile se găsesc în poziţie de tragere. Istoricul personal îmi dă voie să fiu din când în când slab, melancolic şi puţin emotiv  în faţa unui bărbat în vârstă. În buza unei pieţe, un bătrân nebărbierit, cu o pereche de ochelari cârpiţi cu bandă adezivă încerca să vândă un ceas de perete, un kitsch din plastic auriu de mărimea unei tigăi. La fiecare trecător ridica mâna care ţinea ceasul, într-un îndemn mut la o tranzacţie menită să mai mintă foamea unei zile, poate printre ultimele ale unei vieţi cu o poveste comună şi uşor de bănuit. Era atâta deznădejde în tăcerea lui încât m-am simţit ruşinat că nu sunt bogat, ca să-l pot ajuta cu adevărat, pe el şi pe alţii ca el. Aveam atâta tristeţe în gură încât mă simţeam incapabil să scot un singur sunet.

În timp ce priveam tabloul lipsit de culoare şi speranţă în scenă a intrat o domnişoară cu forme destul de agresive, dezgolite exact cât nu trebuie.  „Dacă îţi dau ceasul asta îmi dai şi mie o bucăţică de …”, a spus bătrânul meu cu o voce care spunea totul despre cât alcool şi tutun filtraseră ficatul şi cei doi plămâni. M-am trezit brusc iar picioarele au decis să-mi scoată  tristeţea şi mila la o scurtă plimbare, zona fusese contaminată cu o singură frază.