Am lipici la oameni ciudaţi. O spun cu mare regret. Există posibilitatea ca ciudatul să fiu eu şi să nu înţeleg mediul înconjurător, dar nu o luăm în seamă, pornim de la premisa că sunt întreg la minte. În încercarea de a ţine pasul cu vremurile, am început să cumpăr produse din magazine virtuale. Teoretic acest lucru mă scuteşte de neplăcerea de a intra în contact direct cu tot felul de acrituri. Din când în când însă vânzătorii simt nevoia să îmi de un telefon înainte de a-mi trimite produsul. Cel mai rău e cu vânzătorii de cărţi. Aceştia sună, nu se mulţumesc cu schimbul de scrisori electronice, şi imediat încep să mă certe, că ei livrează doar într-o anumită zi, că am comandat nişte vechituri, că i-am deranjat pentru nişte cărţi de doi lei… preţ de vânzare, sau cum e posibil să comand un volum cu predici creştin ortodoxe şi un volum de literatur SF, eu am habar de ceea ce citesc? Recent am licitat pe un site care se ocupă cu tot felul de okazii, încercând să mă transform la propriu în Moş Nicolae. De data aceasta l-am sunat eu pe vânzător, în încercarea de a fixa o întâlnire. Politicos, din start am întrebat dacă discut cu domnul M. şi am rostit numele de familie, conform datelor de contact oferite de site. Greşeală fatală. „Robert mă cheamă”, a rostit domnul pe un ton acru. „Deci nu sunteţi domnul M, care vinde …”. „Ba da, dar pe mine mă cheamă Robert”. „Deci vindeţi… dar nu aveţi numele de familie M”.”Ba da, asta e numele de familie, dar pe mine mă cheamă Robert”. I-am transmis că dacă vrea să-mi mai vândă ceva să fie de acord să-i spun Gogu, fără nicio legătură cu nimic, altfel banii mei vor rămâne la mine în buzunar. Într-un final am achiziţionat produsul, dar la întâlnire a venit soţia lui Gogu, el rămăsese acasă să se certe telefonic cu un alt cumpărător. În fond „clientul nostru, stăpânul nostru”.
