În viaţa oricărui copil normal cu o copilărie normală vine un moment trist când află că Moş Crăciun nu există. O răutate a oamenilor mari, care vor şi ei să aibă parte de puţină glorie la final de an când vine vremea împărţitului de cadouri.
După ce la rândul meu am avut parte de acest moment trist, nu credeam că mă va mai şoca ceva legat de Moş Crăciun. Eroare! La ceas de seară, chiar când mă îndreptam spre o petrecere care anticipa marea sărbătoare ce va veni săptămâna viitoare m-am intersectat cu Moş Crăciun. Stătea cu burţile revărsate pe un scaun în tramvai şi vorbea la telefon. Avea o barbă albă – ireal de reală, scufie roşie, pelerină şi pantaloni de aceeaşi culoare, brâu negru şi o voce extraordinar de plăcută. „A mers binişor, mai trag două – trei zile şi mi-am făcut suma. După asta mă ocup de ai mei. Anul trecut a fost superb cu nepoţii. La noi în familie avem tradiţiile noastre de Crăciun de la care nu ne abatem.(…) Când mă duc la ei? Păi pe 23 sau 24, parcă aşa pică anul ăsta Crăciunul!”. Stop joc. După asta nu am mai auzit nimic, pot înghiţi multe (de genul: Crăciunul de ce nu mai e duminica, de când s-a schimbat?) , dar un moş burtos care nici măcar nu bănuieşte data exactă a Crăciunului nu servesc, îmi stă în gât.
