Astăzi îmi ofer libertatea de a fi nostalgic până la limita patetismului. Prietenii ştiu de ce şi tocmai de aceea sunt convins că ma iartă! Cu fix 34 de ani în urmă gustam în premieră plăcerea de a savura un meci de fotbal la faţa locului. Era sărbătoare şi unul dintre aniversaţii familiei vroia să-mi facă un cadou pe care să-l păstrez toată viaţa. Cum terenul pe care evolua Voinţa Ioneşti era plasat pe malul Argeşului, am luat contact şi cu inventivitatea românească: un spectator înarmat cu un alău (halău, târboc, cârsnic, tărbuc) era plasat strategic între teren şi râu, iar în cazul în care mingea era şutată în apa învolburată era imediat recuperată cu unealta destinată pescuitului. Atât am reţinut din primul meci. Atunci am avut plăcerea să cunosc primii fotbalişti: M.Ion, Costică Paceac, Cartepici, Radu, Tomiţă, şi am înţeles ce valoare are o minge proprietate personală, balonul de joc îi aparţinea lui Zărnescu, omul care în următorii 34 de ani s-a ocupat de această echipă. Din acel moment în materie de fotbal am avut două pasiuni. FC Argeş şi Voinţa Ioneşti erau numele pe care le scriam cu pixul pe toate tricourile pe care le aveam. După câţiva ani stadionul s-a mutat mai la centru, au apărut alţi „eroi”, generaţia de aur a Voinţei cu Jair, Gigel Stan, Maradona, Creţu, Alecu, Georgescu, Maffu, Cristi, Dobrică, Adi Bugan, Ion Anton şi mulţi alţii pe care încă îi mai văd jucând cu ochii minţii. Începusem să joc fotbal, dar era evident pentru toată lumea că marele meu talent era acela de privitor, aşa că l-am cultivat cu atenţie, avem un profesor excepţional. Împreună mergeam pe stadioanele din Ioneşti, Găeşti, Greci, Puntea de Greci, Petreşti.
Fotbalul a evoluat, lumea la fel, spectatorii sunt mai nervoşi, televizoarele mai color. Săptămâna trecută am avut parte de o întoarcere în timp. Cum Neajlovul a crescut- cum nu l-am văzut în ultimii 25 de ani- terenul echipei din Puntea de Greci a ajuns mai aproape de râu decât în mod obişnuit, şi cum echipa gazdă nu îşi permite să facă risipă de echipament, omul cu alăul a reapărut şi odată cu el un val de amintiri. Atât am reţinut şi din acest meci, pentru că prin faţa ochilor îmi treceau mii de imagini, din aceeaşi viaţă, dar parcă din altă lume.
Din păcate de această dată la meci am mers singur, omul care m-a învăţat că în viaţa pasiunea e mai importantă decât toţi banii, e plecat de ceva timp şi cu siguranţă că atunci când Dobrin, Dumitrache, Sandu Neagu, Ozon, Bodola, Dobay se strâng să joace o miuţă, el e primul care se prezintă la marginea terenului. Când sunt întrebat pentru ce pierd vremea mergând la tot felul de meciuri din cele mai obscure ligi săteşti, nu ofer niciun răspuns, dar în minte îmi vine numele unui film: „În numele tatălui”.
