După mai bine de 30 de ani de căutări mai mult sau mai puțin superficiale, am reușit să descoper poezia pe care mi-o spunea, duminică de duminică, unicul bunic pe care l-am prins în viață, fiind convins că rima bine țintită mă va ține la distanță de cârciumă. Trebuie să admit că operația a reușit, iar eu pacientul sunt viu și în cele mai multe momente ale vieții mele complet treaz, în plus încă mă gândesc de două-trei ori înainte să trec pragul unei bodegi. Iată poezia:
Sandu
Pentru-n ţoi când n-avea banu’,
Îşi lăsa zălog sumanu’.
Pentru-n kil când e-nsetat,
Sufletul şi l-ar fi dat.
De la crâşmă toţi plecară,
Numai el mai stă pe-afară.
A plecat şi el acum,
Cumpănindu-se pe drum.
Merge pân’ la cruncea ‘naltă,
Și la cruce buf în baltă.
S-a sculat cu mare greu,
Iată-l la căminul său.
Soaţa-i zice : „Arde-o focul,
Crâşma ţi-a mâncat norocu’!”
Dânsu’-i bate din picior:
„Nu şopti că te omor!”
Ea mi-l roagă:”-Hai la masă!”
El o ia de păr prin casa
Copilaşii sar ţipând,
El le cară pumni la rând.
“Vai păgânul….mi-i sugrumă!
“Ce ?…Mai na şi ţie ciumă!”
Apoi cade jos turtit
Somn adânc l-a copleşit!
Dimineaţa o arsură
Foc îi sunt: şi piept şi gură
Că să-i treaca al său jar
Merge-n sat la crâşma iar…
Într-o noapte viforoasă,
‘Geaba l-aşteptau acasă.
Dimineaţa l-au găsit,
Într-un şanţ înţepenit.
PS
Pe bunic îl chema Alexandru și din câte am înțeles învățase poezia mai la bătrânețe. Există și o înregistrare audio cu bunicul recitând poezia, dar asta e deja altă operațiune de căutare.
