Ghinionist chiar și atunci când am noroc, astăzi m-am repezit ca un căprior haituit într-un autobuz gol, pe care l-am prins exact când șoferul punea punct anunțului pe care nu-l rostise: ”atenție se închid ușile”. Epuizat după sprintul nebunesc de 4,7 metri, m-am prăbușit efectiv pe unul dintre scaunele din spate. Autobuzul gol ca o alimentară înainte de 1989, conținea totuși o ”conservă” de ceva vreme expirată, cel puțin din punct de vedere olfactiv: un boschetar. Nu trebuie să mai spun că într-un autobuz gol eu m-am trântit fix pe scaunul de lângă boschetar. Semnul meu distinctiv, a se citi nasul, a fost primul care a cedat, căzând efectiv la podea. L-am cules de pe jos, l-am băgat într-o punguță, și cum nu sunt Dorian Popa (dacă nu știți cine e nu ați pierdut nimic) am strigat din tot sufletul: ”sunt celebru, scoate-mă de aici!”. Șoferul, un tip cu o mustață de tip Maduro (cine nu știe cine e , nu are ce căuta în Venezuela), era probabil un consumator de Antena 3, nefiind la curent cu ce mai oferă Pro-ul, așa că întorcându-se și nevăzând niciun Băsescu la bord a continuat să ruleze fin. Cu gura încleștată, ficatul revoltat , se cățărase pe trahee și acum zăcea pe limbă, m-am înțeles din priviri cu boschetarul: ”iei tu spatele autobuzului și eu îmi revendic un loc în față”.
După trei stații, autobuzul gemea de popor în față și era complet liber în spate. Ca un om care tocmai a suferit o traumă majoră zăceam în nesimțire, cu ochii închiși, pe un scaun, fără să-mi pese că în jurul meu se aflau 4-5 doamne de 80-115 ani, care se întorceau acasă după ora de fitness-cardio. La un moment dat un loc se eliberează, iar un domn invită un copil să stea pe scaun. Copilul, la un pas să fie strivit de ghiozdanul în care probabil înghesuise toate cărțile și caietele din primii șase ani de școală, a mulțumit și s-a tolănit lângă mine. O doamnă, dornică să educe, simte că e vremea unei scurte lecții, se înscrie la cuvânt: ” Da de ce să stea el? De ce să nu stăm noi? Așa se învață de mici să stea pe scaun”. În căutarea ghinionului, mă bag în seamă: ”Dar de ce nu mergeți dumneavoastră în spate să stați jos, dacă vreți un loc. Sunt cel puțin șase scaune goale!”. ”Da tu ce te bagi?”. ”Doamnă, mă cunoașteți de undeva?”, ”Nu”, ”Atunci de unde ați tras concluzia că e cazul să mă tutuiți? Am suficient de mult păr alb la vedere ca să nu mă tutuiesc cu nimeni. În plus, chiar dacă v-am auzit vorbind, eu continui să vă spun dumneavoastră!”. Cum pe lumea asta nu există doamnă care să nu aibă un domn pe măsură, un nenea de vârsta mea mă întreabă de ce nu merg eu în spate. Răspund scurt : ”Din păcate deja mi-am câștigat dreptul să stau în față” , fără să fiu sigur că a înțeles cineva ceva. La următoarea stație am coborât cu boschetarul călcându-mi pe urme și toată lumea a răsuflat ușurată. În urma mea am auzit vag sau mi-am închipuit că aud: ”suntem niște nimeni, noi rămânem aici”. Se vede!
