Muzica din celebrul generic al Telecinematecii reprezintă pentru mine cântecul de sirenă care îmi atrage ”corabia”, cu tot cu suflet, în fața unei cutii, din ce în ce mai inteligente și plat-lăbărțate numită în mod obișnuit televizor. Ori de câte ori mă aflu în fața acestei invenții semi- diavolești, mă simt ca într-o mlaștină care mă înghite încet dar sigur în zemurile ideilor sterpe ale unor personaje care se tot învârt prin spatele ecranului, căscând guri enorme, consumatoare de timp și bani. Când însă aud cântecul sirenei știu că nu risc nimic, iar mlaștina se transformă într-o pajiște înverzită pe care aleargă personajele care mi-au luminat copilăria.
În ultimele trei săptămâni, în fiecare miercuri seara, grație TVR 2, m-am întâlnit cu un vechi prieten, Jean Paul Belmondo, omul care la vârsta pubertății ne transmitea clar că și noi cei mai puțin înzestrați de natură cu chipuri de cuceritori avem șansa noastră în viață, la iubiri lungi sau scurte, în funcție de posibilități și dorințe. Așa cum am mai spus, nu am nimic dintr-un critic de film autorizat, însă știu una și bună: îmi plac filmele. Ani la rând le-am explicat specialiștilor în gastronomie cu care m-am intersectat că nu am nevoie de niciun fel de expertiză ca să pot spune care sunt bucatele care îmi plac. Informația abundentă nu ține loc de gust, iar ”picturile” de pe albul farfuriei nu țin de foame. La fel funcționează, în ceea ce mă privește, treaba și cu filmele. Din partea mea Belmondo are un cec în alb, indiferent de cât de bătrân și înțelept am ajuns, la a doua parte merge și un ”sau nu”. Saltimbanc, hoț, polițist, cuceritor, nefericit, afacerist, cartofor, eroul interpretat de Belmondo îți rămâne în minte, chiar dacă filmul este foarte departe de a fi o capodoperă. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, merită să faceți o încercare miercuri seară de la ora 20.10 trecute fix, pe TVR 2 va fi ”Animalul” în regia lui Claude Zidi, în care Belmondo dă viață unui cascador curajos, dar urmărit de ghinion.
Apropo de televizoare, am o rețetă proprie de urmărit Telecinemateca, întorc spatele ușor teatral ”smart-ului” cu ecranul de peste un metru și mă plasez în fața unui aparat mai aproape de anatomia umană, care are ceva din vechiul ”Sport” târât prin căminele studenției, inclusiv diagonala undeva în jur de 31 de centimetri. Nu ridicați sprânceana, vorbim de Belmondo!
Text aparut în Ziarul Metropolis
