Un vecin, un bătrânel care se mișcă mai greu, m-a prins în buza liftului și …m-a rugat să-i cumpăr de la „taraba” de peste drum revista „România Mare”. Amabil, m-am prezentat la chioșcul respectiv, pe care în mod obișnuit îl ocolesc din cauza vânzătoarei , o doamnă mult mai preocupată să ascundă marfa vânzătorilor ambulanți, în momentul în care apare poliția, decât să vândă ziare și reviste. Am apucat să rostesc o singură propoziție: „Aveți România Mare?”, după care s-a abătut potopul. „Am, da nu am cum să-ți dau. Am și eu oamenii mei, care cumpără mereu, nu din aștia care s-au trezit acum. Oameni serioși pe care mă bazez, cumpără revista de ani de zile”. Am început să râd și am dat să plec către următorul chioșc, aflat la câțiva metri distanță, de unde cumpăr ziare în mod constant. „Stai, acu ce faci, pleci? Cât era viu nu aveați curaj sa suflați în fața lui, acum va repeziți ca vulturii. Dă 4 lei și ia revista, da săptămâna viitoare nu mai vii la mine așa. Dacă ești serios îmi spui de acum să îți opresc, să știu câte să comand. Te abonez. Ești?”. În primă fază nu mi-am dat seama ce trebuie să fiu, serios, patriot, abonat, nebun. I-am zis că mă mai gândesc și dacă-mi place o anunț. „Ce să-ți placă?” Chiar așa!
