O constatare tristă, oamenii nu prea mai au simțul umorului. Constatare e însoțită și de o mică îngrijorare cu un singur semn de întrebare: poate umorul meu nu mai are simțul oamenilor?
Noiembrie, seara, eu în continuare foarte nebărbierit, cu un rucsac în spate intru, însoțit de soție, la sediul firmei de unde consumăm cu nesaț internet, televiziune prin cablu și telefonie mobilă. Trebuia să predăm un telefon fix și să luăm o cartelă. Cum contractele sunt pe numele doamnei, eu eram doar pe post de „îngroșător” de coadă. Având în vedere că lucrurile se mișcau într-un ritm de melc paralizat de la brâu în jos, am mai ieșit din încăpere pentru a face mici cumpăraturi de la al 249 –lea „mega„ din cartier, am revenit, iar am ieșit și din nou am revenit. Soția ajunge, în cele din urmă, la un birou de predare-primire-semnare-plătire, iar eu continuam să stau ca un par lângă ușă, cu ochii țintă pe un colț de pâine care îmi ieșea provocator din plasă. O a doua domnișoară de la al doilea birou de predare-primire-semnare-plătire după ce îmi aruncă mai multe priviri interogative, strânge destul curaj astfel încât să arunce în aer un cuvânt întrebare: „Dumneavoastră?”. „Nu doresc nimic, stau și eu aici pentru că e mai cald decât afară”. Dintr-o dată sprâncele pensat-creionate pornesc în goană peste câmpiile frunții, trădând o evidentă uimire speriată. O văd cum începe să se foiască și ba ar da să pună mâna pe telefon, ba ar căuta pe sub birou ceva (un pistol, o bâtă, un buton de panică, un sandviș și o cafea pentru un amărât). Cum tensiunea creștea până la dispariția oxigenului din aer, m-am văzut obligat să spun adevărul lipsit de orice urmă de poantă, că îmi însoțesc soția. Una dintre domnișoare schițează un zâmbet scrâșnit și îmi dau seama că nu am fost crezut în totalitate. Scăparea era soția, m-am gândit să mă duc să o îmbrățișez, să scot certificatul de căsătorie, facem o copie, o lăsăm la firmă și toată lumea se liniștește. Dar, mereu există un dar, în mintea odihnită îmi încolțește un gând: dacă soția, care posedă și ea simțul umorului, se face că nu mă cunoaște și mă respinge brutal, ca să dea greutate poantei inițiale.
Din fericire, simțind momentul tensionat – în timp ce eu mă gândeam cum să le explic polițiștilor diferențele dintre barba unui fundamentalist islamic și barba unui ortodox practicant – soția mă transformă din terorist de ocazie în libidinos profesionist: „Lăsați-l în pace, domnul e după mine, îmi face curte” . După câteva minute am părăsit încăperea și toată lumea a răsuflat ușurată, inclusiv eu, care nu mă dau prea tare în vânt după camerele supra-încălzite, inclusiv cele video.
