În vremea în care în satele de pe malul Argeșului, portocalele și bananele erau semn clar că se sfârșește anul, curentul electric era un adevărat lux, la fel ca și pâinea, iar o noapte de program TV reprezenta un miracol, oamenii încă erau legați cu fire nevăzute de obiceiuri străvechi. Și ce obicei putea fi mai de căpătâi în acea perioadă de mare puținătate a hranei decât tăiatul porcului.
În anul acela, din motive pe care istoria nu le-a reținut, familia mea nu crescuse un porc. Dar cum pentru tatăl meu cea mai cruntă înjurătură era „nenorocitule fără porc de Crăciun”, prin octombrie a mers la vărul lui cu poreclă de târâtoare și a arvunit un porc pe care urma să-l ridicăm cu o zi sau două înainte de Ignat. Satul nostru era exact ca o săgeată lipsită de taina deplasării care stătea pe loc perfect paralel cu râul Argeș. Exista o singură uliță: ulița cimitirului, în rest totul era drept, mai puțin câțiva oameni și câteva garduri.
Dacă nu știți, vă spun eu, foamea copilului e mult diferită de foamea omului matur, are mai multe meandre, nu e atât de simplă. Și cel mai rău îi e foame de „ceva bun”. Pentru mine șoriciul era ceva bun, tocmai de aceea de pe la Sfântul Nicolae începeam să am o privire de lup hulpav ori de câte ori treceam pe lângă un porc. Porc, porc, pe patru picioare, ca să nu existe confuzii și bănuieli nefondate. Tăierea porcului era pe primul loc în topul evenimentelor speciale, cu repetiție anuală, la egalitate cu ziua mea de naștere. Tocmai de aceea în anul respectiv trăiam o ușoară emoție, nu știam cât de fermă era înțelegerea dintre tata și vărul lui. Habar nu aveam că între timp porcul fusese plătit integral și că noi trebuia să mergem să-l luăm.
Finalul unei așteptări încordate a venit într-o seară de vineri: „Dănuță (asta eram eu, acum sunt altul), hai să luam porcul!”. Am sărit imediat în ghete, dar când l-am văzut pe tata în mijlocul curții cu o sfoară pusă peste umăr și o nuia de corcoduș în mână, viermele neliniștii a început să-mi dea târcoale. „Îl luăm așa pe jos, la plimbare. Că în căruță nu avem cu cine să-l urcăm și riscăm și să-i rupem un picior”. Până la văru acasă era maxim un kilometru. Am plecat mai spre seară, ca să nu ne vadă chiar tot satul cu porcul la plimbare. Înțeleaptă decizie! În câteva minute eram în ograda omului, iar tata a exclamat „ S-a făcut cam mare!”, iar eu am tradus „Are o grămadă de șorici”. Am legat porcul de piciorul din spate, cu sfoara adusă de acasă, și am ieșit cu el în stradă. Nu era nici lumină, dar nici întuneric, era fix vremea când umbrele se joacă libere.
Soarele se culcase, luna abia se trezea, drumul era drept, pe el ne aflam, la vedere, eu tata și porcul. Nu trebuia să fi cântărit multe lucruri la viața ta ca să-ți dai seama că porcul era mai greu decât noi doi la un loc cu cel puțin 50 de kilograme. Așa stând lucrurile, noi ne închipuiam că ducem porcul acasă, el știa că ne duce unde vrea el. După câțiva metri, suina a decis că nu-i place drumul drept, așa că a făcut brusc stânga și ne-a băgat pe ulița cimitirului, unde nu se afla nicio casă. Încă optimist, tata îmi zice: „E deștept, asta a simțit ceva”. După 30 de minute prin noroaie și gropi, am reușit să revenim la strada principală. O socoteală simplă ne arăta că parcursesem deja 5 metri pe drumul drept. Încă vesel, tata spune: „Peste două zile e Ignatul, dacă mergem în ritmul asta cred că îl tăiem pe la Tite la poartă”, poartă care se afla cam la jumătatea distanței. Am preluat nuiaua de corcoduș și am zis să impulsionez puțin lucrurile. Amabil, porcul a început să meargă mai repede, doar că o făcea în cerc. În următoarea jumătate de oră am traversat strada de 6-7 ori, tur retur, fără să înaintăm mai mult de 10 metri. Din fericire în acele vremuri mașinile erau mult mai rare, benzina mai greu de procurat, așa că nu riscam prea tare, puteam cel mult să ne sfârșim de epuizare.
Soarele se culcase definitiv. Era întuneric. Întuneric adevărat, nu ca ăsta de acum, sfâșiat de tot felul de becuri și neoane. Curentul electric era păstrat pentru lucruri mai importante, oamenii satului puteau să-și culce visele vegheați de lumina unei lămpi pe gaz, care, firesc pentru nefirescul vremurilor, nu se găsea.
Eram plecați de acasă de mai bine de o oră și jumătate și porcul părea dispus să ne familiarizeze cu toate șanțurile din sat. Cum în vremurile acelea un om fără o lanternă nu era om, tata a pornit-o pe a lui, una rusească, dotată cu patru baterii. Și miracolul s-a produs, porcul a început să fie interesat de fasciculul de lumină proiectat pe pământ. Îl urmărea, în fond nu era primul porc dornic să înghită lumina altora. După două ore și câteva minute am introdus porcul în curte. Obosise și el. Noi deja trecusem lejer de această stare. „Îți dai seama că dacă leșina asta pe drum trebuia să-l aducem în brațe?”, a mai zis tata când în sfârșit terminaserăm călătoria. Am crezut că vorbește cu porcul. Ce a urmat? Obiceiuri străvechi, moștenite de la strămoși!
