Recunosc din start că am o slăbiciune pentru actorul Florin Piersic. Am devenit ţinta glumelor familiei pentru că ori de câte ori îl văd la TV, într-un film, o piesă de teatru, emisiune de vorbăraie, suspend orice activitate, confisc telecomanda şi mă lăţesc pe canapea.
Contează mai puțin că filmele cu el le-am mai văzut de 15-20 de ori, la fel și piesele. În fond, există un număr maxim de ocazii în care te poți reîntoarce cu gândul în copilărie? Cred că nu. Pintea, Mărgelatu, Anghel Șaptecai… sunt o parte dintre prietenii din copilărie, verii mai mari, la care puteam apela ori de câte ori purtam câte-o bătălie dramatică pe câmpiile verzi ale minții mele de copil.
Există însă și un moment când am decis să-l ajut și eu pe Pintea, salvându-l de la moarte. La începutul anilor 80, într-o sâmbătă – era un noiembrie cețos -, televiziunea unică a programat filmul Pintea. Un adevărat prilej de sărbătoare pentru toți copiii din satul meu, îndrăgostiți iremediabil de poveștile cu haiduci. Orice întâlnire cu Piersic reprezenta și pentru mine un prilej de mare bucurie, dar de această dată simțeam o ușoară strângere de inimă.
Cu câteva luni înainte, în vacanță, văzusem filmul la o grădină de vară de pe litoral, iar moartea lui Pintea mi-a ruinat o noapte de somn, în care am plâns aprig pe interior. Revenind la acel noiembrie cețos-ploios, pe la jumătatea filmului s-a întrerupt livrarea energiei electrice. Lucru mai puțin obișnuit pentru o seară de sâmbătă, căci în restul săptămânii becul și televizorul existau doar de decor în casă, lampa, lumânarea și radioul cu baterii aflându-se la putere.
A doua zi am decis să le povestesc prietenilor de joacă restul filmului, care știau că îl văzusem. Evident că nu mă lăsa inima să-l omor pe Pintea, așa că am modificat scenariul din mers. Am șters brutal finalul, când Grigore Pintea urma să fie răpus de un glonț mișelesc, și am mai introdus o luptă cu ușoare influențe western, din care haiducul a ieșit victorios. Finalul a fost pe placul tuturor, iar eu am reușit să-l țin în viață pe Pintea până la următoarea difuzare a filmului, cu prețul propriei credibilități.
Pintea a ajuns la 80 de ani și, uneori, mă gândesc că mințind nevinovat într-un colț de univers, într-un noiembrie cețos-ploios-copilăros, am contribuit puțin la acest lucru.
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/cum-l-am-salvat-pe-pintea-de-la-moarte-povestile-lui-dedes/
