Tanti Geta a primit de la copii un smartphone. „Un chin pe bani”. E un ACER de 5 inch. „Ager de-un lat de palmă”. E destul de greu de manevrat. „E imposibil să faci ceva cu el, ia de vezi”.
Tanti Geta începe să patineze cu degetul mare și arătătorul pe gheața ecranului. Mișcări ample derulate cu încetinitorul. Un ecran întreg este plin cu „iconițe” cu telefoane de unde teoretic poți suna pe cineva. În mișcările de patinaj se trimit 2 mesaje fără mesaj și se fac 3-4 apeluri. La un moment dat un apel nu este întrerupt la timp de mișcările hipnotice ale degetului mare și telefonul începe să sune. Se aude difuz țârâitul de la celălalt capăt. „Alo, alo, alo. Tanti Getaaaa. Iar te joci cu telefonul?” Tanti Geta, care posedă și un aparat auditiv, plasat discret în urechea dreaptă, văzând că nu reușește să-i dea de cap „belelei”, bagă telefonul în buzunarul paltonului gros. Din întunericul marsupiului căptușit cu atlas negru, se mai aude un firav „Tanti Geta, închid”. Tanti Geta nu aude prea bine, dar simte enorm. Brusc bagă mâna în buzunar, smulge telefonul din amorțeala călduroasă, face două- trei mișcări de deget, rapide pentru un melc paralizat, și pune aparatul la urechea cu aparat. ”Alo, alo. Ce aveți mă de mă tot sunați? Alo, Mariane tu ești mă, acu vin! Pa.” De la celălalt capăt nu se aude nimic. Nu contează. Tanti Geta vrea să închidă telefonul.
Începe patinajul. În dezordinea mișcărilor un nou apel. „Alo, alo, mamă iar…”. Tanti Geta, e impasibilă. Telefonul se pitește în palton. „Să nu-l fure careva, fără telefon sunt moartă!”.
