Pentru un suflet sensibil e foarte greu să afle că în locul unde și-a petrecut ziua, la terenurile de fotbal de lângă Parcul Drumul Taberei, exact în timpul în care s-a dus să se hidrateze cu o ciorbă caldă, părinții unor mici fotbaliști au dat spectacolul vieții lor bâtându-se precum chiorii în fața copiilor. Bătaia s-a făcut știre, iar știrea a ajuns și acasă la mine. A fost nevoie de șase echipaje de poliție ca bătaia să fie oprită. „Păi ce ai făcut, Gogule? Ai pierdut toată distracția!”, mă întreabă soția. Gogu sunt eu atunci când rateaz ceva important. În general sunt Gogu. Ce poate fi mai trist ca o confirmare a tot ceea ce bănuiești tu să vină exact când nu te mai afli acolo. De foarte mult timp cercetez felul cum generația mea își educă odraslele. Concluziile personale sunt următoarele: nu există un dezastru mai mare, toată prostia, toate frustrările, toată bogăția dubios acumulată sau sărăcia cinstit dobândită sunt revărsate asupra copiilor. Că oamenii care își chinuiesc copiii, nu cu gândul la sport și mișcare, ci cu mintea la banii viitori, au ajuns să se bată nu mă miră. Mă otrăvește însă faptul că am ratat spectacolul.
Cauți scandal?
A doua zi, duminică, m-am prezentat la terenuri încă de la prima oră. La intrarea aleii de lângă terenuri, era parcată o mașină de poliție cu doi agenți tolăniți înăuntru. Mi-am luat fața de băiat naiv și m-am dus direct la polițiști. „Bună ziua! Nu vă supărați, la ce oră este bătaia?”, „Ce bătaie domle?”, „Păi azi nu se mai bat părinții?”, „Du-te domle d-aici, Cauți scandal? Te văd om serios”. Caut și nu găsesc, era replica următoare, dar am ținut-o în mine, am salutat și am plecat. Jucau niște copii de la Dinamo cu o echipă de la o școală particulară. Așa cum mă așteptam (am observat că în general echipele care aparțin unor cluburi din primele două ligi sunt net superioare celor de la diverse școli) dinamoviștii îi băteau rău pe adversari. M-am plasat lângă un grup de părinți și am afișat o față de om căzut din lună. Oamenii se agitau, eu eram o statuie a calmului. În cele din urmă, chiar mă temeam că nu se întâmplă, un domn mă abordează: „Cu ce echipă ați venit?”, „Cu niciuna, eu am venit să văd bătaia, la ce oră vă bateți?”. Omul a mai mormăit ceva, după care micul grup, precum un miriapod dezarticulat, s-a îndepărtat de mine. La terenul doi, am repetat întrebarea, evident după ce am fost întrebat cu ce echipă am venit. Probabil, fiind duminică, fiind Paștele la catolici, până când am plecat, părinții doar au înjurat și au țipat isteric, nimeni nu s-a mai bătut.
Părintele lor, stăpânul nostru!
În trecere, spre plecare am abordat un antrenor, care își pregătea elevii pentru următorul meci. M-a uimit faptul că aproape niciunul dintre jucătorii săi (generația 2003) nu știa să suteze corect, câțiva habar nu aveau să alerge, iar portarii, cei mai grăsuți dintre copii erau un dezastru, când erau invitați de profesor să plonjeze după minge se trânteau la pământ după care se târau după balon, care invariabil trecea de ei. Antrenorul, sincer cu mine, dar complet nesincer cu părinții. „Ce să le fac dacă insistă și oricum ai încerca să îi refuzi nu vor să priceapă că de fapt copilul nu are niciun talent, iar banii pe care îi investesc acum nu se vor întoarce niciodată. Nu se poate să îmi aduci un băiat de 10 ani, care are 80 de kilograme și să te aștepți să ți-l fac eu fotbalist. E o nenorocire, nu știu ce le dau să mănânce, dar îmi vin băieți cu sâni și fundul mai mare decât al lui soacra mea. Am pe unul, care la școală nu face sport, nu cred că a făcut niciodată, că îi duc părinții scutire medicală, habar nu are să alerge.Să vezi ce insistențe și apropouri ca să le joace copilul titular. Cred că mă las!”. Lângă noi o doamnă tocmai striga la copilul ei care încerca să deposedeze un adversar:„Nu mai alerga, gata, că transpiri și iar răcești”.
