Un bărbat admira o bicicletă pe strada Popa Tatu. O privea cu atâta dragoste încât mi-a atras atenția. A văzut acest lucru a abandonat bicicleta și s-a luat după mine.
-Înotul și mersul pe bicicletă dezvoltă trupul.
-Cititul dezvoltă mintea.
-Bravo și eu citesc, chiar dacă am făcut 18 ani de când stau pe stradă.
-Nu pot să-ți urez la mulți ani.
-Mersi, chiar nu mai e cazul, m-am săturat, dar vezi sunt curat, mă spăl zilnic. Ia spune, cam cine a scris El Zorab?
-În afară de Coșbuc?
Moment în care mi-a sărutat mâna.
-Dar „Crimă și pedeapsă”?
-Dacă am intrat în joc, hai să-ți răspund, Dostoievski, deși am depășit de foarte mult timp vreamea examenelor.
A vrut să mă ia în brațe.
-Ok, hai să nu derutăm lumea de pe stradă.
– Am înțeles, dar să știi că nu vorbesc în fiecare zi cu un om care a citit măcar o carte. Vroiam să-ți cer bani, dar nu mai e cazul.
I-am dat 2 lei, să își ia o cafea. O nouă încercare de a mă îmbrățișa.
– Am o carte în cap, „Umilință și pedeapsă”. E viața mea. I-am povestit-o lui Sergiu Nicolaescu, vroia să o scoatem, să facă un film, a murit exact unde i-am povestit-o. Dacă ajungi bogat, în timpul vieții mele, mă cauți pe la Piața Matache și o publicăm. Umilința e mai rea decât moartea, să nu uiți.
-Te caut, dar nu îți face mari speranțe, slabe șanse să ajung bogat.
Am intrat în curtea redacției. Din stradă omul mă strigă.
-Majestate, m-ai făcut fericit.
PS
În mod evident este ceva în înfățișarea mea care îi face pe oamenii străzii să mă întrebe de vorbă din ce în ce mai des. :)))
