Caut spiritul fotbalului pe maidane și stadioane de mai mulți ani. Am renunțat la arenele depopulate, am încercat pe islazurile săteşti, acum merg pe terenurile dintre blocuri. Urmăresc cu predilecție ligile inferioare, până pe la Liga a 4-a, pentru că este evident că apariția banului strică toată povestea.
În ultimii șase ani au dispărut mai toate echipele din prim-planul fotbalului care au reprezentat ceva, atât din punct de vedere statistic cât și afectiv. Nu cred că e o întâmplare, cineva a vrut ca spiritul fotbalului să moară și să rămână doar așa zisa afacere. Pe islazuri am căutat copilăria fotbalului. Ceva din atmosfera de început de secol XX, când fotbalul începea să se impună ca sport și în zona noastră. Am găsit un pic de inocență, un strop de talent, un munte de lipsă de organizare, multă necunoaștere a fenomenului și răutate. Mă duc mai rar, nu țin să fiu părtaș la nimic de care să-mi fie rușine.
Am zis să încerc printre blocuri, acolo unde niște suporteri încercau să facă respirație gură la gură unor vise căzute în țărână. Am palpitat alături de cei care au dat la manivelă pentru a reporni motorul lui FC Argeș. Felul cum în această vară s-a pus punct proiectului, dar și rigiditatea în gândire a suporterului de fostă echipă glorioasă m-au făcut să mai fac un pas în spate. La oraș toți sunt convinși că dețin adevărul absolut și e greu să îi convingi de ceva chiar dacă aduci maldăre de argumente. Acum urmăresc zbaterile celor care vor să scoată din mocirlă Rapidul, Sportul Studenţesc sau Progresul (Naţional). Evident că fiecare are proiectul lui, așa că o „tradiție” are mai multe continuări.
Caut în continuare, dar fotbalul pe care îl iubesc pare definitiv pierdut… ca să nu vorbesc de lume în general.
