Cel puţin o dată în viaţă orice om visează să meargă la capătul lumii. Am stabilit de câteva secole că pământul este o sferă, dar mintea umană, colțurasă, îl imaginează în continuare cu mai multe capete.
Să visezi nu costă nimic, să mergi la capătul lumii costă enorm, mai ales dacă ai ca punct de plecare România și consideri că Australia, Chile, Alaska, Noua Zeelandă, Japonia sunt câteva dintre capetele acestei lumi fizice.
Dacă vă interesează sentimentul și nu neapărat să bifați o destinație exotică pe hartă vă propun un loc – Sulina – unde eu personal m-am simțit exact ca la marginea pământului, chiar am avut sentimentul că dacă mai fac doi pași voi cădea din această lume și am să ajung în alta.
Cu fix un an în urmă am ajuns în acest oraș, pe care deși l-am văzut, călcat, pipăit, continui să-l consider un fel de unicorn mitic, rod al imaginației. Campat la Uzlina, am ajuns în oraș după un drum inițiatic pe apă. După câteva ore în barcă, primul pas pe pământul Sulinei mi-a lăsat impresia că am abandonat un vas mic și m-am transbordat pe un uriaș vapor, eșuat la marginea timpului.
Primul om cu care am luat contact, altul decât cei din barca cu care venisem, a fost un copil, care tocmai ieșise de la școală și care aștepta o barcă să-l ducă acasă. O privire mai lipsită de speranță nu am văzut decât la bătrânii eșuați prin aziluri. Am luat orașul la pas și sentimentul de abandon acceptat m-a însoțit permanent. Clădirile, oamenii, instituțiile păreau să care povara unor povești cu circuit închis, în care trecutul și viitorul se împletesc în mod tragic, prea complicate pentru un venetic.
Inclusiv principalele obiective ale localității, farul, cimitirul (într-o totală opoziție cu „veselul” de la Săpânța), plaja reușesc să-ți sporească 
sentimentul de solitudine, indiferent de câți oameni te însoțesc. De altfel, ori de câte ori am cerut ceva informații legate de străzile pe care trebuie să o apuc să ajung într-un loc sau altul, răspunsurile păreau strunjite din același butuc: mergi drept și e imposibil să nu ajungi.
Sulina a devenit refugiul meu, deloc secret, în care fug cu mintea ori de câte ori simt că sunt prea în mijlocul acestei lumi!
