Cu stupoare am aflat că în mintea şi ochii unei doamne (undeva spre 50 de ani, din ce informații dețin este medic), care locuieşte în acelaşi imobil cu mine, sunt: vecinul manelist. Cum am aflat? Doamna are un câine, o împerechere reușită între lup german și maidanez românesc și de câte ori se plimbă cu el pe afară, doamna îi vorbește mult și destul de tare.
La un moment dat, săptămâna trecută participam la o ședință a asociației de proprietari (da, e ireal, dar sunt în așa zisa conducere a unei astfel de asociații) când a apărut doamna cu cățelul, veneau de la o plimbare. „Uite, maneliștii s-au strans să se facă și ei că votează și decid”, i-a zis doamna câinelui, uitându-se la mine, singurul vizibil de la ușa liftului. La două zile după, dimineața, pe stradă mă intersectez din nou cu cei doi: „Vezi, maneliștii se duc și ei la servici”, a cuvântat doamna, după care s-a oprit privind lung spre mine. Cu această ocazie m-am convins că „maneliștii„ sunt eu, dar mi-am dat seama că la mijloc este și o confuzie. Există un vecin comun, mai vecin cu ea decât cu mine, care tot ascultă muzică îndoielnică cu volumul dat mai tare, iar doamna probabil că ne confundă, deși din punct de vedere anatomic avem destul de puține în comun. De doamna care vorbește cu câinele mă doare în cot – nici nu îmi închipui cum aș putea lega un dialog cu ea, mai ales că am văzut că nici câinele nu-i răspunde – dar îmi pasă de părerea câinelui care o ascultă absolut plictisit. Așa că în viitor, cu riscul de a fi vizitat de poliție, voi renunța la obiceiul de a asculta muzică exclusiv la căști și voi încerca să-l informez pe câine care sunt gusturile mele în materie de muzică.
