Cine mă cunoaşte poate depune mărturie (sper!) pentru faptul că sunt un tip foarte puţin băgăcios, guraliv, insistent. Cine mă cunoaște și mai bine știe că sunt exact ca cenușa din vatră, amintirea unui foc, care nu arde, dar în care dacă sufli riști să te mânjești bine.
Cu toate acestea nu trece săptămână de la Dumnezeu să nu ajung să dialoghez cu cine nu mi-aș dori, prin piață, pe stradă, la mall, în autobuz, tren sau tramvai. În metrou nu.
Citeam liniștit un ziar, când observ că domnul de lângă mine (60-70 ani) îmbrăcat îngrijit, începe să-și plimbe degetul pe deasupra paginii, ca să nu piardă rândul. Mă fac că nu văd, deși nu mai vedem nici să citesc. „Ce porcărie!”, îmi zice. Tac, nu știam la ce se referă și nu aveam nici chef de vorbă. „E incredibil unde s-a ajuns”. Tac, aceleași motive. „Domne, dar de ce nu răspunzi?”. „Nu știam că vorbiți cu mine și oricum nu am chef de vorbă”. „Da ce ai pățit?”, „Contează?”, „Normal, oameni suntem, poate pot să te ajut”. „Am înțeles. Îmi puteți împrumuta 1000 de euro?”, „Pardon? Ce-ți veni? N-am, da la ce-ți trebuie? Ești bolnav?”. „Contează?”, „Da, normal”. „Nu, nu sunt bolnav, îmi trebuiau să plec la munte de Crăciun”. „Domne nu ești normal, ești supărat că nu ai bani de munte?”, „Nu, dar dacă am văzut că fierbeți să mă ajutați am zis să încerc”. Tăcere, sfânta tăcere s-a așternut, domnul a coborât la prima și în autobuz a urcat un altul (vezi foto). Din buzunarul stâng a scos o felie de ardei gras, din dreptul o bucată de brânză. Le-a împreunat, după cum se observă, și a început să mănânce cu poftă. În autobuz a început să ningă cu frimituri albe de brânză telemea.
Amuzant articol, mi-a placut 🙂
Multumesc.