Îmi fac rondul zilnic prin zona de case cuprinsă între Cișmigiu și Gara de Nord. E aproape primăvară, e cald, simt în nări parfumul de oraș de la începutul secolului XX, amestecat cu mirosul de urină, de ieri, dosită pe la colțurile clădirilor.
Un domn, meșteșugar vechi, își face curățenie în atelier. Scoate, cu grijă, pe trotuar un pick-up frumos, nichelat, pe care îl așează pe un scaun bătrân. Mătură atent să nu stârnească prea mult praf. Îmi continui rondul, cu mintea bombardată de gânduri. Ajung la Gară, servesc un covrig cald și mă întorc. Pe o străduță din apropiere de Piața Matache observ pick-up-ul nichelat, așezat pe același scaun, tot la margine de trotuar. Acum are și un preț, modic, scris pe o coală A4, îngălbenită la colțuri: 90 de lei. Privesc și merg mai departe. Ajung în fața atelierului, bătrânul meșteșugar e răvășit, îi povestește unui client că i-a dispărut pick-up-ul cu tot cu scaun. Mă introduc în vorbă. Bătrânul cere amănunte, refuză să creadă că e vorba de un furt, speră să fie vorba de niște prelungiri la 1 aprilie. Dacă nu, nu, rămâne cu paguba, nu se duce după el să-l revendice, e prea bătrân să mai aibă argumente pe strada indicată de mine. Oricum, prețul îl supără cel mai tare, apartul merită mult mai mult.
Plec, car după mine și mai multe gânduri. Sunt prea bătrân ca să mai am argumente în țara aceasta? Cred că da. E primăvară, nu mai simt parfumul, am în nas doar mirosul.
