Cine nu s-a ciocnit de un meşter în această viaţă? De dimineață m-am lovit, genunchi în genunchi, de unul, după care l-am ascultat cale de 12 stații de autobuz. Am remarcat la om, în primul rând, freza, semi-chilug cu zone în care unele fire aveau centimetri buni. Probabil se tunde singur, dar nu are o oglindă, sau merge la un frizer orb. De asemenea am remarcat absurditatea minciunilor. O minciună care are în spate o oarecare justificare poate fi înghițită, meșterul acesta mințea absurd și pierdea timpul inutil.
Ca orice tip care se pricepe la ”asamblat mobilă, reglat/montat tâmplărie termopan, înlocuit baterii de baie” și acesta era foarte căutat. ”Da doamnă sunt în drum spre Ploiești, cu toate sculele în mașină, în maxim o jumătate de oră ajung și mă apuc de treabă”. Omul era în autobuz, în Drumul Taberei și toate sculele erau un telefon, un pix și niște hârtii pe care le scotea și le băga într-o borsetă. Telefonul sună din nou. ”Da, vă ascult, desigur, se rezolvă. Adresa vă rog, stați să notez (și chiar începe să noteze) strada…, nr…, etajul…. Da, la 12 sunt la adresă. Se rezolvă!”. Închide telefonul, rupe hârtia și o îndeasă între scaune. De ce s-a mai obosit să scrie? Greu de răspuns. Telefonul sună din nou. ”Da, am vorbit, i-am zis că la 12 ajung, dar am pierdut adresa, nu știu să văd ce pot să fac. Vedem, ce naiba, te rezolv”. Mă uit la el, se uită la mine. Telefon, sună el: ”Ați adus scripeții? Cum doamnă, păi nu ați promis? Am nevoie de 50 de bucăți, la 3 lei bucata. Comandați? Da, bine, mâine cel târziu”. Alt telefon: ”Mâine te duci să iei scripeții, maxim 10, nu avem ce face cu mai mulți”.
Telefonul sună, cobor.
