Mânca-l-ar mamaia

Urcam sprinten în troleibuz (da, știu, tot sărak) când o doamnă mă strigă să o ajut. Mă întroc și scuip în sân pe motiv de spaimă, doamna avea undeva la 90 de ani și arăta de 115 trăiți foarte greu. În fața avea un cărucior voluminos cu un copil culcat în el. Destul de mare, copilul nu era în regulă, ca să expediez cât mai delicat discuția.

Doamna dorea să o ajut să urce căruciorul în troleibuz. Sar de pe scară, mă aplec să apuc căruciorul și rămân aplecat. Nu mai sunt chiar ce eram (asta nici nu contează, dar dacă nici eu nu mă gâdil la orgoliu, cine să o facă), dar aș putea să spun că sunt destul de puternic pentru criteriile actuale. Ca un semn de întrebare uman, mă încordez mai tare decât prima dată și reușesc să ridic căruciorul la nivelul primei trepte. Cum stăteam eu așa aplecat, observ că în spațiul dintre roți și copil se găsea un sac de cartofi și niște fier vechi. Cu o ultimă sforțare îl mai ridic cale de o treaptă, simt că sunt în pragul unei crize de sciatică, a unui atac cerebral ușor, și a unui infarct, dar orgoliul și mila nu mă lasă să abandonez lupta. Femeia îmi mulțumește nu înainte să mă anunțe că mă roagă din ceea ce a fost cândva sufletul ei să o ajut să și coboare așa zisul cărucior.

Cum ne-am împrietenit, de ce să nu cunosc povestea vieții copilului care dormea rupt de această lume? Îl ”primise” de la o sora, care murise, și care îl moștenise de la fata ei, care plecase în Spania și care era bunică acestuia, mama copilului fugise în Italia la o lună după ce îl născuse. Când să oftez, amețit de această spirală a abandonului și rudeniilor, femeia adaugă: ”E bun mânca-l-ar mamaia, are pensie, trăim și noi pe lângă el.”

Am vrut să o întreb dacă nu o bate gândul să plece și ea din țară, dar indiferent ce aș mai fi spus s-ar fi interpretat.