Anul acesta iarna a picat lunea, de la 12.00 la 15.00. Înainte să vină și să plece anotimpul cu numărul 4 pe tricou, eu am plecat și am venit din zona de centru a orașului. M-am dus bine și m-am întors prost (condiții de transport, desigur, eu tot cum mă știți, abstrăgător). Sărim peste dus, o dăm direct la întors.
De unde veneam până unde mă duceam, pe margine se află o salbă de piețe. Autobuzul, firesc, are stație în dreptul fiecăreia, iar toate erau pline de făcătoare de sarmale, care anul acesta nu au pus varză în butoiul de pe balcon, așa că au decis să o cumpere de la piață în lunea în care sunt eu pe drum. Dacă aș avea talent aș descrie mirosurile. Dacă aveți talent înțelegeți despre ce e vorba fără să mai fie nevoie de talentul meu. Prăpăd, crimă sadică. Când mă pregăteam să-mi eutanasiez simțul mirosului mi-au luat-o urechile la vale. O doamnă, undeva spre 80 de ani și 40 de kilograme discuta o tranzacție la telefon. Că să nu o lungesc, doamna stabilea punctul de întâlnire unde urma să-i ofere celeilalte persoane 50.000 de euro. ”Îi am la mine, în pungă”, și ușurel a ridicat cu mâna stângă o plăsuță din plastic. Brusc mirosul de varză a dispărut. Patru – cinci tineri, aparent fără orizont, au tras adânc aer în piept și au luat pozițe de start, doamne gârbovite de sacoșe au îndreptat semeț umerii. Mirosea a Crăciun fericit. După două stații doamna a anunțat telefonic că va coborî, spre uși agitație, pentru o clipă am avut impresia că în incintă voi mai rămâne doar eu și varza murată. M-am înșelat.
Am rămas doar eu.
Cred că și șoferul, dar nu sunt sigur.
Ho, ho, ho. Gata.
