Vânătoarea de iepuri

Într-o lume tot mai corectă politic şi tot mai grăbită, dacă vrei să spui ceva şi nu eşti dispus să fii pus la zid înainte să termini, faci precizări de la început. Desigur, rişti să ruinezi „naraţiunea”, dar nu mai contează, decât să ai vorbe…

În luna decembrie oamenii au în cătarea puştii, portofelului, asomatorului, cuţitului şi furculiţei o singură specie: porcul. Noi, cei din linia întâi a prostiilor făcute cu cele mai nobile gânduri şi zâmbetul pe buze, avem mereu alte planuri. Strămoşii vânători urlau în noi de cum cădea prima zăpadă şi nu ne dădeau pace până nu treceam la fapte. Putea să sufle şi Euroclidonul pe uscat (vântul dinspre miazănoapte care a luat pe sus corabia Sfântului Pavel), noi eram nestrămutaţi în credinţa noastră. Ce presupuneau faptele: o adunare (mai mult adunătură) de 6-8 băieţi, cu câte o măciucă la purtător (de preferat din lemn de salcâm) şi cu câte un câine (de dorit cu toate cele patru picioare) adus din gospodărie, fiecare ce avea din punct de vedere al rasei (câinelui, desigur), care alergau bezmetici, mai puţin măciucile, câteva ore prin zăpadă. Se mergea pe „deal”, care de fapt era şi încă mai este o câmpie mărginită pe o lungime de grădinile caselor din sat (aşezat pe malul Argeşului) şi pe cealaltă parte de autostrada Bucureşti – Piteşti, proaspăt construită la vremea respectivă, iar lăţimile erau tăiate de fostul cimitir într-un capăt şi de noul cimitir în celălalt. Ideea era simplă, se pleca în evantai dinspre sat spre câmp până când ieşea un iepure din ascunzătoare, după care începe hăituirea acestuia. De ce aşteptam căderea zăpezii? Cred că era şi un factor estetic, câmpul alb era foarte frumos, dar şi practic, aşa puteam vedea mai bine iepurele gri (în aceea perioadă iepurii sălbatici nu îşi vopseau blana), în plus pe marginea autostrăzii erau puse nişte garduri care împiedicau troienirea şoselei, astfel încât circuitul de alergare era relativ închis, iar şansele de reuşită creşteau apreciabil, de la zero spre… nimic. Ori de câte ori plecam la vânătoare, tata (profesor inclusiv în timpul liber) ne încuraja, pedagogic, anunţând că o să pună tuciul pe foc să facă o mămăligă, să avem cu ce mânca iepurele. Vorbe, nu am mâncat nicio mămăligă cu friptură de iepure, deşi tata a făcut sute de mămăligi, atât pentru vânătoare, cât şi pentru consum casnic. Invariabil la fiecare vânătoare, câinii, care fie nu se cunoşteau suficient, fie se ştiau prea bine şi se antipatizau, se încăierau şi jumătate din timp ne ocupam să îi împăcăm. Eu aveam un exemplar mai ciudat, Cocoloş, masiv, dar cu picioare extrem de scurte (o combinaţie între o târâtoare şi un porc), era doar de prezentare, avea în zăpadă o viteză de deplasare atât de mică încât nu aş fi pariat că poate prinde din urmă un melc cu semipareză.

După ce se termina prima parte, în caz că nu ne certam între noi din cauză de câini, începeam să alergăm după iepuri. Mai puţin câinele meu, lăsa impresia că e vegetarian. De fiecare dată scoteam din vizuină cel puţin doi – trei iepuri. Cam asta era toată vânătoarea, să-i vedem cum aleargă. Dacă strănutai în timp ce urecheatul se ivea nu apucai să-l vezi. De altfel, am fost întrebaţi adesea dacă scopul real al acestor eforturi nu era acela de a antrena iepurii pentru vreun concurs de atletism. Insuccesul total nu ne-a făcut să abandonăm această activitate şi ani de zile, săptămânal, iarnă de iarnă am mers la vânătoare. Ulterior, experienţa m-a mobilizat să merg la vot ori de câte ori a existat această posibilitate. În linii mari cu acelaşi succes.

După câţiva ani, în care nu cunoscusem gustul cărnii de iepure, am decis să fac o mică afacere. Urla în mine un strămoş crescător de animale în cor cu unul cu spirit antreprenorial. Am cumpărat din satul vecin o pereche de iepuri, cu gândul să-i înmulţesc şi să asigur familiei un plus proteic. Să pun un contrapunct la mămăligile alea. Zis şi făcut, treaba părea să meargă din plin, iepuroaica a născut (noi spuneam fătat, dar na, ne mai îmblânzim vocabularul) opt pui. Prima greşeală a fost că rapid le-am dat nume. A doua că m-am ataşat emoţional de fiecare în parte. Aşa că pe masa familiei nu a mai ajuns nimic. Aţi putea mânca pe cineva pe care ştiţi cum îl cheamă şi îl mai şi iubiţi? Nici eu. Cei zece iepuri au fost făcuţi, după un timp destul de lung raportat la viaţa lor, cadouri de Paşte. Ulterior, experienţa mi-a servit în carieră, dacă pun prea mult suflet s-ar putea să nu mănânc nimic.

După câţiva ani, un vânător profesionist mi-a făcut cadou un iepure. Împuşcat. Cadoul m-a costat foarte mult. Cum la viaţa mea vânasem doar cu beţe de salcâm şi câini pitici, nu ştiam cum stă treaba cu alicele, aşa că prima muşcătură, după atâta aşteptare chiar eram curios să văd după ce am alergat toată copilăria, mi-a înjumătăţit o măsea. Cum nu am avut niciun strămoş stomatolog care să urle pe interior, am apelat la un specialist, priceput, dar scump, ca toţi cei care se pricep cu adevărat la ceva. Ulterior, experienţa m-a făcut să înţeleg ca anumite lucruri trebuie să le înghit pe nemestecate, dacă vreau să nu plătesc prea mult, sau să le refuz din start.

Săptămâna trecută, graţie unui certificat la fel de verde ca iarba de acasă, am intrat într-un magazin cu absolut de toate. Aveau şi iepure congelat. Ieftin, oamenii alergau să cumpere. Am luat şi eu… o pungă de mălai, îmi venise poftă de o mămăligă fără iepure fript, care e mult mai bună decât aceea fără iepure la cuptor. Aşa mi-a dictat experienţa… anterioară.

Text apărut în ziarul Bursa