Oricât de mult război, suspin şi februarie ar fi pe lume, există şi câte o duminică în care soarele te dă afară din casă. Îţi faci un minim plan, care conţine trecut, prezent şi viitor şi pleci vitejeşte… cu liftul spre parter. Începi cu trecutul. Cum ne invită şi poetul, „La cimitir, pe la cei duşi, coboară-n zori şi te închină”. Nu e cazul când între tine şi locul de odihnă veşnică al părinţilor sunt nişte kilometri lungi şi trişti, dar poţi aprinde o lumânare la cea mai apropiată biserică. Cum la drum nu pleci fără o bază, în buzunarul de la spate stă o sută de lei. Singură, pentru că te afli deja la jumătatea distanţei dintre salariul ridicat şi cel pe care urmează să-l ridici. Ajungi să cumperi o lumânare şi când întinzi suta, un mic iad se dezlănţuie în interiorul bisericii. Ideea de bază e că eşti chiar nesimţit dacă vrei să plăteşti o lumânare de 75 de bani cu o sută de lei (de fapt, doamna de la lumânări spune un milion). Te retragi ruşinat, Dumnezeu e sus şi ştie mai bine ca oricine că gestul contează, în sufletul meu arde o candelă pe care nu o poate stinge nicio acritură care practică doar creştinismul de paradă. Trebuie să admit că în deja lunga mea experienţă de viaţă am constatat că în spatele celor mai pioase zâmbete se ascund cele mai negre apucături.
Prezentul e legat mai mereu de diverse ameninţări, iar foamea este una dintre ele. Ca să o astâmperi, primul pas, cel puţin în spaţiul Danubiano-Pontic, este să pui pe masă o pâine. Virez spre piaţă, unde ştiu că există un „cuptor de aur” şi atac frontal o franzelă dublă de cinci lei. „Schimbat nu aveţi? Că nu am să dau restul”. Nu există recurs, deci amâni şi pâinea. Din păcate, stomacul meu nu e impresionat de ideea gestului care contează. Ar fi cazul să revin. Suta de lei rămâne intactă. Mă simt ca în povestirea „Bancnota de un milion de lire” a scriitorului american Mark Twain (de altfel, am „citit” şi filmul cu excepţionalul Gregory Peck), doar că acolo se putea orice fără să foloseşti bancnota, iar eu nu puteam decât să mă abţin.
Plec mai departe, e soare, e frumos, pe pământ, în cartierul unde locuiesc e pace. În viitorul apropiat, adică mai pe seară, aş asculta nişte muzică, aşa că plec spre târg, de unde nu de puţine ori am achiziţionat nişte „viniluri” de mare pătrundere emoţională. Nu mai insist, eşec direct, cu suta mea nu puteam face decât următorul târg: să cumpăr de toţi banii, ceea ce ar însemna la o primă strigare 10 discuri, la a doua, care presupune şi ceva negociere, cam 15. Nu e rău, dar nu sunt pregătit pentru investiţii atât de mari în cultură. Nu mă mai abat pe la piaţă. Am obosit să tot car povara sutei de lei. Intru într-un supermarket, agăţ o pâine, nu la fel de spectaculoasă ca la piaţă, dar na, bogăţia se plăteşte, mă duc la casă şi un nou eşec. Nu există rest, dar sunt invitat să plătesc cu cardul. Sigur că da, deşi cardul STB, pentru transportul în comun, nu cred că ne ajută în acest caz.
Suta de lei e întreagă şi deja încep să mă gândesc că ceva e în neregulă cu faptul că nu pot cumpăra nimic cu ea. Din două (ori prea multă bogăţie, ori exces de sărăcie), una. Nu mă pronunţ fără o bază clară, oi fi eu, printre altele, jurnalist, dar sunt unul de presă scrisă, nu de televiziune ca să mă reped cu concluzii înainte să aflu despre ce e vorba. O să discut cu un economist şi un sociolog şi după, trag şi concluzii. Am acasă din fiecare, şi sociolog, şi economist. Discutăm ca în familie. Scurt şi la obiect, după care vine şi un sfat (apropiat ca esenţă, nu şi ca acţiune de celebrul „dacă îţi e frică de lup, nu merge în pădure”, rostit adesea de Regele Hagi): dacă eşti atât de bogat, nu mai merge în zonele paupere. Nu mai trag nicio concluzie, doar traduc sfatul: mai stai şi pe acasă. Îl transmit sutei de lei!
Text apărut în Ziarul Bursa
