Lumea vorbeşte enorm şi în multe cazuri foloseşte, în acelaşi sens, aceleaşi cuvinte. Ideal este să nu ne intereseze gura ei. Nu trăim într-o lume ideală. Din când în când, făcând o analiză pe modelul spălătoriilor auto, interior – exterior (faptele mele – ochii lumii), mă întreb dacă merită să mor. Nu mă bântuie nimic, toate sunt în parametrii acceptabili pentru o supravieţuire decentă. Atunci, de unde mi-a venit?
De la gura lumii, am zis.
Am plecat de la sensul pozitiv al cuvintelor şi am regresat spre cel negativ. Să vă dau câteva exemple, triste. A murit o doamnă, într-un accident de tren. Colegii de muncă au vorbit despre ea. „Nu merita să moară, era o familistă desăvârşită!”, „Avea doi copii, îi iubea, nu trebuia să moară”. Alt accident nefericit a dus la moartea unui elev. „Era foarte cuminte, respectuos, avea note foarte bune, nu trebuia să moară”. Şi tot aşa. Am auzit despre oameni care nu ar fi trebuit să moară pentru că nu consumau alcool, nu-şi băteau nevasta şi copiii, nu fumau, aduceau salariul acasă, salutau pe toată lumea. Am făcut un pas în spate, mai ales că trăim într-o lume în care după un viol, invariabil, există un cor care susţine că victima poartă o mare parte din vină (umbla prea dezbrăcată, făcea prea multe glume deocheate, râdea la bărbaţi şi multe alte argumente menite să justifice sinistra acţiune).
Revenind la pasul în spate, dacă nu am note bune, beau nişte pahare în plus, nu sunt familistă, nu am copii, fumez, port fuste prea scurte, merită să mor? În ce lume trăim? De unde ne vine acest fundamentalism legat de comportamentul celor din jur, insistând pe „nu merita”, pare că am avea şi o listă cu cine merită.
Recunosc, din când în când mai fluier în biserică; să însemne asta că vecinii/cunoscuţii mei cu fibră de inchizitori deja mă perpelesc pe rug, după ce m-au condamnat la moarte?
„Să sparie gândul”.
Admit, sunt foarte dezamăgit de modul cum se comportă în public o largă majoritate, mult sub standardele mele, nu cele mai ridicate posibil, dar sunt convins că la moartea unuia care scuipa seminţe pe jos în parc sau care asculta manele la volum maxim în autobuz/metrou nu aş zice „Firesc, merita să …, nu aşa se face”. Faptul că reuşim să judecăm, cu mantă, ca la biliard, chiar şi atunci când vrem să fim amabili mă sperie. De altfel, am devenit cam sperios.
Oare merit să…
text apărut în Ziarul Bursa
