Copiilor, ori câte ar avea, mai mereu le lipsește ceva. Deși pare greu de crezut acum, am fost și copil, iar toamna îmi lipsea cel mai mult un nuc. Unul care să îmi alimenteze pofta nestăvilită de a juca ”nucăreasa”, ”la lung”, ”la linie”, la cerc” și ”la groapă”. Treaba era simplă, te înarmai cu un buzunar plin cu nuci, ieșeai pe stradă ( la noi se spunea ”la poartă”) și începea joaca, dacă aveai un ochi ager și precizie, puteai să te întorci acasă cu o trăistuță de nuci. Partea proastă este că adesea, la final de joc te apuca pofta să le mănânci, iar a doua zi trebuia să găsești muniție, inclusiv prin rezerva de nuci pentru colivă. Așa stând lucrurile, am început să plantez nuci sperând că în următoarele toamne nu îmi va mai lipsi nimic. Demersul a fost unul de succes (chiar a fost nevoie ca tatăl meu să îi mai rărească, fără știrea mea) iar acum am acasă patru nuci care au în jur de 40 de ani. Zilele trecute am remarcat că sunt plini de roade, am luat o nucă de pe jos, m-am uitat lung și lat la ea și am trimis-o de unde a venit.
Nucii mei au venit prea târziu.
Ce vreau să zic?
Am participat zilele trecute la un ”chef ca pe vremuri” și toate au fost ca în amintirile mele. Un singur lucru nu am înțeles, cum am ajuns la performanța ca după trei litri de apă plată să îmi revin ”la fel de repede” ca acum 30 de ani după trei de vin?
