În ultimele 10 zile, de când am revenit acasă de la un all-inclusiv din acela pentru suflete tari (în care cazarea nu e grozavă, mâncarea nici atât, dar băuturile – a se citi perfuzii – te scoală din morți), sunt asaltat de oameni care îmi cer să donez bani – cash, card, sms – pentru urși, vidre, cămine de bătrâni, copii cu autism, asociația surdo-muților, orbi, construirea de clinici…
Am mai dat, am mai refuzat, că am și eu limitele mele, iar bolile subțiri cu cheltuială se țin.
Astăzi am auzit, din nou bătăi în ușă. Sonerie nu mai am, au fost două, dar le-au doborât colindătorii și vecinii de vârsta a treia, a patra sau pur și simplu fără vârstă, care îmi cer să le repar televizoarele. Am deschis pregătit să acționez, țin niște șurubelnițe lângă ușă, deși în mod constant reparația se limitează la a debloca telecomanda sau a reintroduce cablul în mufa televizorului.
În fața mea răsare, timid, o tânără foarte mică și foarte slabă, care îmi spune o poveste cu copii și îmi cere să-i ajut. Ca să rezolv treaba repede, aveam și un excedent de 10 lei în buzunar, îi întind bancnota. Fata, ușor dezamăgită de sumă are o grimasă greu de ascuns, dar dă să mă întrebe de nume ca să mâzgălească o chitanță. Când aud de nume, încerc să mă scuz, dar sub imperiul cărții pe care tocmai o citeam, greșesc formularea și zic ”Îmi pare rău, aș fi contribuit cu mai mult, dar sunt abia ieșit din …”, dar în loc de ce trebuie să zic spun ”pușcărie”. Nu mai am timp să corectez, fata aruncă cei zece lei pe jos și o ia la goană pe scări.
Precizare, cum în deplasare îmi crescuseră pletele, ieri am decis să mă rad pe cap. Desigur, barba e la locul ei.
Cum ideea de a doua șansă pare să fi despărut, o vreme voi deschide ușa înarmat cu un fes pe cap. Vin colindătorii și chiar nu-mi permit să-i sperii.
