Vara aceasta am colecționat bancnote de un leu. Nu zâmbiți. Am zis să mă răsfăț în concediu (în traducere: să mai cumpăr ceva complet inutil). Cum nu puteam pleca în vacanță cu cărămida de lei, am făcut un schimb cu comision zero, la domiciliu, și am decis să plătesc cu verzișorii ceva la bancă.
O tânără domniță, genul știu totul și ceva în plus, m-a întâmpinat cu o amabilitate logodită cu sila când mi-a văzut finanțele. Mi-a aruncat un zâmbet pe care se citea dezgustul și m-a întrebat: „Dar de unde îi aveți?”. Inițial am vrut să-i spun că am o tiparniță în debara și sunt așa de prost încât fac doar bancnote de un leu, dar am zis că poate nu o atinge prea tare. „Nu din cerșit, lucrez la un WC public și astea sunt încasările de ieri. Vedeți că la noi se plătește doar la ieșire!”. Din ochii ei am înțeles că tocmai făcuse hepatită, iar mâna în care ținea „tășcălăul” îi tremura ușor.
A înfipt leii în aparatul de numărat și a început să socotească. Aparatul dădea rateu după rateu, leii numai drepți nu erau. Cinstiți, dar strâmbi. Nu m-am abținut și am revenit parțial la varianta de răspuns numărul 1: „Îi verificați să vedeți dacă nu cumva sunt falși?”. Niciun răspuns. După trei minute, îmi zice: „Mi-ați dat 36.000 de lei, 285 de câte 100, patru de 50, una de zece și una de cinci. Corect? Îi depuneți pe toți”. Oricum nu a așteptat răspunsul, a trântit banii într-un sertar și mi-a zis: „Iese imediat chitanța, să o semnați”. Era foarte serioasă, așa că am zis să nu stric magia momentului cu glume. „Stați ușor. Fix pe toți îi depun și chiar aș vrea să fie corect, dar eu v-am dat doar 500 de lei. Cei 285 sunt de câte un leu, dar și de 100 dacă erau, tot nu ieșea socoteala”. Cu greu s-a lămurit și și-a revenit din uluială și silă. „Mulțumesc, sunteți chiar de treabă”.
De ce n-aș fi fost, doar pentru că aveam câțiva lei într-o punguță?
