Încă reușesc să mă mai surprind. Am depășit faza cu plăcut/neplăcut. Mă surprind și asta e tot ce contează.
Spre exemplu, de ceva timp vorbesc foarte mult cu mine.
Nu vă repeziți cu diagnostice, nu e cazul, problema nu e la mine. Că îmi comunic lucruri interesante e absolut normal/banal. Surpriza a fost când vorbind cu mine am început să aflu lucruri noi.
Închid paranteza invizibilă.
Cum m-am surprins azi? Era ora 6.30, parcurgeam agențiile de știri și ascultam un post de radio. A început o melodie și am simțit o emoție vecină cu lacrima. Cânta un domn pe care nu m-am omorât ascultându-l, fără să pot preciza de ce (l-am cunoscut personal, cândva, și s-a dovedit a fi o persoană foarte agreabilă).
Cu niște ani în urmă am plâns în hohote pe un pat de spital ascultând un cântec… patriotic. Mă dureau toate și eu plângeam de focul țării.
Ăsta sunt, nu am cum să mă plictisesc în preajama mea. Când mă aștept mai puțin constat că pot fi foarte inspirat sau la polul opus, că plâng lejer la petreceri și râd fără probleme când dau de necaz.
”Unde nu găsește viața
Rămâi numai cu speranța,
Ană
Unde nu te strânge dorul
Rămâi numai cu fiorul,
Ană”
(Marcel Pavel – Ana)
