Final de decembrie, cu 27 de ani în urmă, la radio, după ani, grei,se difuzează un colind cântat de corul Madrigal. Doi bărbați, tata și fratele lui, oameni destul de greu de impresionat – pentru că viața avusese grijă să-i călească suficient – plângeau discret, privind spre focul din sobă.
Peste 300 de ani când arehologii internetului vor dezgropa toate textele scrise de mine pe bloguri, ca să afle cum putea supraviețui un om cinstit la începutul secolului XXI, nimeni nu va mai ști cine au fost Gâdea sau Cioloș. Cu toate acestea nu pot trece peste „încleștarea titanică” dintre cei doi, din studioul postului Antena 3, caracterizat de actualul premier drept o mocirlă morală în care trebuie să meargă cu cizme de cauciuc invizibile.
Anul 2099, toamna târziu, la o şcoală din Bucureşti (în continuare capitala României, cele mai apropiate capitale ale unor state vecine sunt Viena şi Moscova) mai mulţi adolescenți discută la ora de istorie despre eroii neamului din ultimele două secole. Nu sunt uitate faptele de vitejie din primele două războaie mondiale ale secolului XX, dar accentul se pune pe curajul „celor care au câștigat războiul fără să tragă un foc de armă”.
Când se aliniază gândurile bune, te urci în autobuzul 168, mergi 4 stații și ajungi…în Ardeal. Am petrecut o oră – așa spunea ceasul, eu cred că am stat mult mai mult – în Biserica Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, din Drumul Taberei, ascultând pricesne, colinde, poezii și cântece de dragoste de țară (interpretate de Mariana, Adriana și Marcel Anghel) și recunosc că m-au încercat tot felul de emoții, unele sprijinite de un zâmbet discret, altele scăldate într-o lacrimă mai puțin vizibilă.
Aceasta este țara noastră, un mare „târg de sâmbătă” cu toate „neajunsurile” expuse pe post de mărfuri de calitate, cu vânzători dibaci și clienți naivi, în care nimicul are întotdeauna preț bun.
În timpul realizării fotografiilor nimeni nu a fost rănit, doar autorul a rămas fără o pungă de plastic goală, care împăturită și plasată in buzunarul de la spate al blugilor creea iluzia unui portofel bine garnisit.
O ştire aparent banală din Gazeta Sporturilor m-a luminat cu intensitatea unei lanterne fără bec, cu bateriile descărcate, dar frumos nichelată. Pe foarte scurt ştirea: ceasurile stadionului Giuleşti, montate în 1945, au fost furate, iar în locul lor, administratorul (sau un om de bine) a montat două cartoane pe care sunt desenate nişte ceasuri, cu tot ce le trebuie, cifre, limbi, doar mecanismul din spate lipseşte.
Cine nu are bătrâni să-şi cumpere! Azi am întâlnit trei bucăți care ar merita să fie vândute la fiare vechi și foarte stricate. Asistam liniștit- solitar, ca orice microbist care se respectă, la un meci din Cupa României (Progresul Spartak 2 – Comprest București 6-4) când trei domni cu cel puțin șase decenii de viață la activ, dacă nu chiar șapte, s-au plasat în vecinătatea mea și au început să foarfece la amintiri.
